ovidiu cristian dinica

și dacă ar fi să iubești din colțul înalt al inimii mele ai căuta un răsărit în care să fie gândul tău cu care să tai un sâmbure tare care apasă în drumul spre casă

în brațele tale iubito împușcat de un glonte nătâng o clipă o să rămână să-ți sărut pleoapele apoi coborând în noapte o să-mi roadă porcii urechile cu cuvinte rostite apăsat de

iubito ca o prințesă răsfățată ai atâta nerăbdare cuprinsă în holdele singurătății încât soarele întârzie cu un veac să apară apele tale întoarse la matcă deplâng fântânile

aproape că am uitat zborul între două cuvinte sunt visele acestei lumi paralel cu secundele în care tăcerile sunt absorbite frigul sprijină neliniștea lumii copacul din inimă

curând am aflat neodihna ca într-o temniță păzită de înger pășesc pe aleea dintre inimi cu teama morții te știu ridicată în grabă cu rostul însuflețit într-o haină de solzi

în camera topită în beznă motanul privește pereții, pânzele păianjenului sunt spânzurate de tăcere, felina nu reacționează la cuvinte ca și cum ar stăpânii timpul.

poeții nu sunt doriți la masa amiezii printre amintiri și tăceri decupate din somnul cu vrăbii ei au nevoie de respirație proaspătă precum țăranul de toamne bogate metaforele înfulecă în

ridic baricade frigului, nu-mi rămâne afară decât regretul de a nu fi zugrăvit cerul toamnei în sufletul flămând, iluzia care să-mi hrănească visul în care ea coboară, bate la uşă, eu lipsesc

Iubire, silabele pe care egoist le-aș numi ale mele aleargă precum particulele infinitului într-o avalanșă de idei să acopere cerul ivit odată cu tine cea care mă inspiri, toate silabelele

pereții galbeni din camera mea sunt plini cu ochii peștilor pe care îi aleg să cuprindă în amurgul verde lacrima uitată a tăcerii din care să apără chipul tânăr al tatei așteptând ora

în după-amiezi singurătatea este asemeni mersului în ralanti al motorului în care se pierd ambiții de campion, drumurile laureatului asemeni viselor împlinite sunt elogiate, cu siguranța

în fiecare rănile sunt străbătute de râuri în care pietrele au ochi să vadă gurile ce le sapă să simtă umbrele ce le acoperă cuvintele vin din cerul senin în inimile dezbrăcate este rândul

în mine un zeu zâmbește cu chipul înconjurat de lumina florilor de mai pe zâmbetul său conturul dulce al ploii sapă ritmic dinspre trecut spre legendă lângă el

micile răutăți le găsești la coșul cu rufe sunt cuvintele tale aruncate în vânt cu aceleași cuvinte îți cer să fii primăvară, ispită privirilor ce râvnesc la diminețile tale imaculate,

a scrie despre pădure când tu ești asemeni vântului ca și cum ai invoca ploaia la moara secată dai viață gândurilor împleticit în ignoranță, pretenții egoiste îți colorează așteptările, esti

pentru că se putea construi un oraș s-a construit un oraș de care nimeni nu-și aduce aminte și pentru că în oraș se putea construi o școală s-a construit o școală de care nimeni nu-și

iubind avem două suflete unul de schimb ca o haină îndelung purtată altul pecete de nimb și strigăt de viață cu el înconjuram patima norilor să ne poarte de grije în strigătul