ovidiu cristian dinica

ca om privea țara de la înalțimea aspirațiilor sale, dorea o lume în care să locuim cu toții, crezul său puternic clădea zorile țării unite cu legi clare să dea curs nou vieții, să fie

cocoșul ascuns în noapte precum un soldat cu ochi ageri pândește clipa, pintenatul îți atacă timpanele cu cântecul său, ca un arcaș cu pene nu pregetă să cheme zorile joacă ping-pong cu

ascunde-te într-o aripă și nu lăsa inima să te tulbure fi fulger spărgător de stele sparge cuvintele în albe pietre de rău du-te cu apa pre apă călcând până în vinele moi ale pământului

poezia este ca o scârbă mică scăldată în sângele poetului cum spun critici traversând ziua travestiți în poeți ce caută ieșirea prin cuvânt asemeni uliului care după spintecarea prăzii o

în acea dimineață pământul luase foc tu erai la capătul zilei și-mi întindeai mâna să traversăm străzile acoperite de păsări așteptând suflarea noastră să le înalțe eu aveam pașii

și dacă ar fi să iubești din colțul înalt al inimii mele ai căuta un răsărit în care să fie gândul tău cu care să tai un sâmbure tare care apasă în drumul spre casă

în brațele tale iubito împușcat de un glonte nătâng o clipă o să rămână să-ți sărut pleoapele apoi coborând în noapte o să-mi roadă porcii urechile cu cuvinte rostite apăsat de

iubito ca o prințesă răsfățată ai atâta nerăbdare cuprinsă în holdele singurătății încât soarele întârzie cu un veac să apară apele tale întoarse la matcă deplâng fântânile

aproape că am uitat zborul între două cuvinte sunt visele acestei lumi paralel cu secundele în care tăcerile sunt absorbite frigul sprijină neliniștea lumii copacul din inimă

curând am aflat neodihna ca într-o temniță păzită de înger pășesc pe aleea dintre inimi cu teama morții te știu ridicată în grabă cu rostul însuflețit într-o haină de solzi

în camera topită în beznă motanul privește pereții, pânzele păianjenului sunt spânzurate de tăcere, felina nu reacționează la cuvinte ca și cum ar stăpânii timpul.

poeții nu sunt doriți la masa amiezii printre amintiri și tăceri decupate din somnul cu vrăbii ei au nevoie de respirație proaspătă precum țăranul de toamne bogate metaforele înfulecă în

ridic baricade frigului, nu-mi rămâne afară decât regretul de a nu fi zugrăvit cerul toamnei în sufletul flămând, iluzia care să-mi hrănească visul în care ea coboară, bate la uşă, eu lipsesc

Iubire, silabele pe care egoist le-aș numi ale mele aleargă precum particulele infinitului într-o avalanșă de idei să acopere cerul ivit odată cu tine cea care mă inspiri, toate silabelele

pereții galbeni din camera mea sunt plini cu ochii peștilor pe care îi aleg să cuprindă în amurgul verde lacrima uitată a tăcerii din care să apără chipul tânăr al tatei așteptând ora

în după-amiezi singurătatea este asemeni mersului în ralanti al motorului în care se pierd ambiții de campion, drumurile laureatului asemeni viselor împlinite sunt elogiate, cu siguranța

în fiecare rănile sunt străbătute de râuri în care pietrele au ochi să vadă gurile ce le sapă să simtă umbrele ce le acoperă cuvintele vin din cerul senin în inimile dezbrăcate este rândul