ovidiu cristian dinica

nu are margini ascuțite cu putera a milioane de suflete descoperă dimineața inima un copil singuratic respiră orizontul cu ochii flămânzi bucuria nașterii un vis din cercul major al

caii aleargă bezmetici pe câmpia nibelungă cu copite de laser sfâșie întunericul pregătesc agapa cu fulger oasele lor albe ca niște filamente în corul deznădejdii revigorează

el scrie fără teamă, versurile îi vin într-o înșiruire logică, fără întreruperi provocate de râuri revărsate sau ploi torențiale, scrie știind că va găși poemul în revistele pe care le vei

veteranul Benjamin detronat de timpul ireal află mânia ce loveste în vară sceptrul său vânat de mulțimea oarbă, plopii desfrunziți sunt matorii generației grăbite să

copacul din mine crește odată cu timpul coacerii straturi de lumină îmi schimbă epiderma singurele crengi cu care cuprind cerul sunt brațele tale iubito cu ele îmi străpungi inima îți dau

Nu am niciodată cuvinte să oblojesc rănile să coș petice de cer pe obrajul lunii și-n dansul norilor să traversez ecouri de rouă cu cântecul deschis al zorilor văd lumea cum se topește în

tatei i-au turnat în vene otrava viselor cu lumina unui soare palid directiva de a nu ieși din etuvă îl devora pe interior în flagrant vibra strada flămândă de somn cu capul lipit pe marmura

sub cerul de sticlă aprinsă triumfă iarba încinsă in jocul rotirii negustori de cărți zugrăvesc luna la periferie cu perii de sarma

neatent la nuanțe, scufundat în accentele grave ale femeii, slobode și bolnave asculta la capătul telefonului mărturisirea ei, – Sunt zile de concediu fără bani, ziua de salariu pe

durerea adună nopți de nesupunere artilerii cerești se sparg în venele albastre ale fricii ceasuri astrale anunță lupta cărnii cu țipătul se scriu cuvinte în pașii toamnei lacrima

ne scăldăm în lumină prin gardul cu iederă mușcăm gândul milimetric trecem de sârma ghimpată Să nu-ți rupi hainele când păcatul te va îmbrăca Scuipă tristețea Din taina vârstei recunoști

eu nu mă rog la munți, la vântul din răscruci, știu că în ceaunul cu fasole stă dorința țăranului cu pofta sănătoasă, semeț precum un pisc în plină iarnă, spălat de ploi, nevoi și viscol, cu

motanul cu rol protector la marginea patului din camera topită în beznă nu cere mâncare privește pereții pânzele de păianjen praful în care zac captive aripi nu reacționează la