ovidiu cristian dinica

deseori îmi pierd încălțările uit de vulturii ce se ascund în inimă toamna îmi colorează fruntea cu riduri trupul biciuit de neîncredere ascunde minciuna pentru vremea ce mă

descinși cu cerul ploilor de primăvară au descălecat să întemeieze patria loc luminat să lase celor ce i-au urmat, în piatră și-n lemn au crestat de veacuri drum credinței, nu au ridicat

omul de pe pod este înalt cât umbra unui cuvânt rostit apăsat cu respirație trudită inimia sa călărește pe timbrul lipit de cer într-o vedere veche a casei mamei sale răstoarnă

în camera se intră odată cu toamna pe ușă păianjeni au țesut vise în bătaia inimii dirijori acoperiți de aplauze sunt cuprinși de curiozitatea flămândă a inocenței în locuri comune

ai fost la capătul drumului să-i aduci Penelopei aurul, singur pe mare nu ai omorât timpul ai alungat obsesii, frica nu te-a înconjurat, ca un erou vei deschide ușa să

nu dorm vreodată temerar sunt supuși nedefinitului în lumea uitată să fie fiind culoare pe aripa gri a nopții în contrast pentru a fi zbor jocul a devenit cuvânt odihnind în

mama din conul ei de umbră strigă, eu nu aud, merg pe malul râului în care luna se ascunde la mine ajung cuvintele tatei urmate de liniște, scăpate din cleștele nopții se aleargă unele pe

cuvintele sunt la mâna nopții se lasă ușor pieptănate critic pentru a desprinde sunetele contondente din imobilizarea frustrării sunt bănuite de măsluirea zilelor câștigate la poker

să mă ierți mamă ca nu am scos cristale din nisip nici umbre cugetul nu mi-a acoperit mergând pe întinsa copertină a zăpezii am căzut în ierni nu am clădit castele nu am scris cu petale de

nori albaștri vin ca un dans al luminii alcătuit din cuvinte în zori pe ochii străini ai zării buzele noastre sărate prind într-un sărut abstract liber să devină inimi în năvodul

cu sufletul frânt de aisberguri învăț umilința timpului lovit de tăcere, devin imun orelor, cu teamă mă rog ploii să acopere ritmul alert al străzii, traversez poemele ce-mi

la nunta albastră sunt strigat după numele de botez, urc scara la capătul căreia îngerul mă așteaptă, sunt asemeni unei păsări cu aripile strânse mă sperie arhitectura stranie a valurilor

de pe umăr îngerul mi-a citit inima aflând clipele rupte din soare pe genunchii fierbinți îmi scrie biografia în verdele somnului său

plouă îngerește ca într-un sfârșit de veac imaculat în credințele zeului croit din hârtie la orele de lucru manual