ovidiu cristian dinica

amintirile o haină din alt veac roasă la mâneci ascund în spatele ochelarilor ochii vi ai iernii gata să dansez în visul colorat de zăpezi viscolite să înaintez prin troiene răspândite

dacă din rotirea clipelor am putea alege o nouă limbă care să conțină toate nuanțele de verde în care să ne lăsăm cuceriți în ordinea nerostită a cuvintelor fără frică să

între creșterea firului de păr și expansiunea liberă a cuvântului sunt moleculele de oxigen hrănindu-ne între răsărit și creșterea firului de iarbă suntem prizonierii

dacă m-ai lăsa să mă joc cu sânii tăi rotunzi orele după-amiezii în care îmi beau ceaiul ar prinde viață si m-ar surprinde dorindu-te, dacă ți-aș spune că soarele pentru mine răsare

universul verde s-a dezintegrat în urmă a rămas ploaia și betonul tăcerilor noastre ferestrele deschise te înghit singurătatea te pierde în marea literelor risipite de vânt te acoperă valul

de la ferestre deschise îngerii rup din liniște cuvinte vântul este în cautarea timpului inchis în uitare ca într-un abator cu amintiri sugrumate sunt clipe in care visele devin cenușa

viermele ce adânc sapă în trupul captiv când vrea trece prin fața ochilor mei disprețuitor și rece, îi întorc spatele tușind cu patima unui fumător ratat, revolta simțurilor amorțite de

lanuri de gânduri așteaptă în camera mea să împlinească în lumina verde zborul înalt al amiezii când din firide apar brațele toamnei să odihnească rodul în bucuria curată a inimii cu

Spaima Cerul și-a deschis vămile cad fluturi în năvodul iubirii reci sloiuri în straie de nori spun blestemul ploii cetăți se ridică din mare ca temelii pentru sângele scurs e roșu apusul ca

poezia iartă păcatul primar sub privirile criticilor amatori de frumuseți selenare cu epopei mărețe sub falanga iernilor sanctificând poeții uciși de cuvintele vântului poetul râde a

ne-am certat, cuvintele și-au pierdut elasticitatea, ca să scriu despre noi,despre orice, despre naiba să ne ia deschid larg ochii, graba ne împinge să înghesuim iubirea într-un con de

în centru marele gol zidit albastru pe linia josului revărsat peste susul răsturnat intersecția născută a risipei de spațiu

cocorii dau vârstă iubirii strangand in aripi zborul pentru singura noapte decupată din vis în care pe țărmul întinat privirii cu adâncimi de orizont marea topește așteptări

tatei i-au legat de perfuzii nacela cu vise, nu a avut curajul să privească, în venele sale circula seva nevoii, interdicția de a ieși din etuvă devenise doctrină, în flagrant

Din relatarea pădurii, la locul faptei s-au găsit: lemnul în care vântul a sculptat cu migală și seva necesară frunzelor la prepararea iubirii, te vor ispiti furnicile, cu răbdarea lor în

sufletul aglomerat de aisberguri află tăcerea legat de orele scăldate în teamă frica îmbracă visul cu liniștea morții timpul colorat cu graiul aspru al vieții drumul obosit de