ovidiu cristian dinica

Spaima Cerul și-a deschis vămile cad fluturi în năvodul iubirii reci sloiuri în straie de nori spun blestemul ploii cetăți se ridică din mare ca temelii pentru sângele scurs e roșu apusul ca

poezia iartă păcatul primar sub privirile criticilor amatori de frumuseți selenare cu epopei mărețe sub falanga iernilor sanctificând poeții uciși de cuvintele vântului poetul râde a

ne-am certat, cuvintele și-au pierdut elasticitatea, ca să scriu despre noi,despre orice, despre naiba să ne ia deschid larg ochii, graba ne împinge să înghesuim iubirea într-un con de

în centru marele gol zidit albastru pe linia josului revărsat peste susul răsturnat intersecția născută a risipei de spațiu

cocorii dau vârstă iubirii strangand in aripi zborul pentru singura noapte decupată din vis în care pe țărmul întinat privirii cu adâncimi de orizont marea topește așteptări

tatei i-au legat de perfuzii nacela cu vise, nu a avut curajul să privească, în venele sale circula seva nevoii, interdicția de a ieși din etuvă devenise doctrină, în flagrant

Din relatarea pădurii, la locul faptei s-au găsit: lemnul în care vântul a sculptat cu migală și seva necesară frunzelor la prepararea iubirii, te vor ispiti furnicile, cu răbdarea lor în

sufletul aglomerat de aisberguri află tăcerea legat de orele scăldate în teamă frica îmbracă visul cu liniștea morții timpul colorat cu graiul aspru al vieții drumul obosit de

cred că o să vină ploaia i-am spus să-i aud cuvintele probabil mi-a răspuns cu fața acoperită de umbre am întins mâna norilor dintr-un colț al cerului pasărea a țipat scurt ora unu a

la capătul nopții stă spânzurat cântecul cocoșilor miezul de humă moare la ivirea zorilor

creierul în trepidația gândului absoarbe fiecare atom de oxigen însetat iluziile întrețin arderi cobor în coșmarul din stradă răcnete niveluri ridicate ale emoției mintea

după amiezile în care poți scăpa de teamă sunt cele în care-ți antrenezi gândurile să sară peste ștacheta fixată cât mai sus aproape de cer, poetul se împlineste în

gândul alb asemeni unei păsări ridică aripile cerul colorat de inimi marea respinge epave la țărmul scoicilor moarte soarele triumfător ascunde umbrele în suflet

mușcă din măr într-un timp rănit scapă semințele întrebări în ocean cerul îl ispitește cu taine împrumută zâmbetul soarelui în joacă clădește dimineți la șotron aruncă nopțile