ovidiu cristian dinica

galeria cu portrete a orașului s-a deschis în Decembrie, petele de sânge au fost șterse, vizitatorii chemați din protipendadă au privit, au zâmbit, au votat, între ei bucuroși că mâinile

copacul retezat plânge din inimă îi curge seva pe care cerul nu o poate primi nici pământul nu o mai poate naște plânsul nesătul al frunzelor acoperă locul din care a plecat copacul să nu

mă înghesuiam în ochii nopții să salvez liniștea care înconjura silabele timpul trecea în proprietatea nopții pe fruntea toamnei se alcătuia covorul iarba prindea viață să se

fără zestrea de cuvinte poetul este orfan supraviețuitor al orelor ce repetă epoci de veghe timpului

jos în fața străzii un copil își răsfață auzul în cântecul ierbii sunete colorate cutreieră primăvara

în vis pruncul țipă câinele se îneacă fata cu părul negru copilul strigă unde-mi sunt jucăriile câinele își caută stăpânul lătrând cu tonuri înalte din colb coborât fata se piaptănă are

în lumina poemelor grăbit aflu ora exactă în toamna ce-mi ascunde inima într-o carte de colorat cu marginile anotimpului croșetez umbre plopilor ca și cum aș vorbi despre

curge timpul din respirația iubirii libertatea secundei unește oamenii ploaia degetele lipite cu săpun în care teama se pliază pe frigul din cameră fluturii de săpun rup pauza dintre

cu rujul albastru al nopții poți deschide ușa neantului oferind zâmbete aduse liniștit din colțul opus al morții unde lumina sărută întunericul se scriu referate despre viteza cu care se

Ea este cu mine precum laturile triunghiului isoscel unite într-o geometrie luminoasă Ea este cu mine asemeni unui cuvânt ale cărui litere nasc contururi luminoase Ea este cu mine asemeni

Frenetic și-n tăcere grâul leagă rod în vântul ce-l scutură, vorbește cu pământul, univers tăcut ce-l hrănește dându-i seva iubirii. Grâul nu uraște, nu tăgăduiește,nu învrăjbește.In acest cosmos

de ce mă împingi de pe scaun ai aranjat serenada la capătul opus al universului unde lumina pătrunde prin râuri de săgeți să umple vidul cosmic cu razele iubirii lasă-te jos de pe genunchii

noaptea se ascunde fugară între faldurile cerului să întreacă senină secvența cu îngeri din lacrima ta mamă

pe strada înghițită de cuvinte respirația salcâmilor tineri încarcă amiaza cu arome proaspete sub perdeaua norilor grăbiți să îmbrace echinocțiul de primăvară cu masca ploii revărsate

am să deschid larg fereastra cerul o să-mi umple brațele cu stele scriu la poalele inimii fuga din mine zborul îl leg în metafore să curgă lent amintirea și cântecul crescut

câte coșmaruri sunt într-o salbă de nopți la gâtul tristeții adunate să facă praf ordinea stelelor sub arsura cuvintelor frici și metehne de ger născute din inima ta pereții din palmă

calci sufletul cu pași mari pentru fiecare zi pierdută la alergarea liberă a patimilor tălpile adună șuierătoare umbre de pe scripetele zilei încărcând universul cu răsunetul ritmic al