ovidiu cristian dinica

să dansăm i-am cerut celei ce mă privea să risipim neputința de a iubi muzica ne va uni trupurile la ceasurile serii vom afla îmbrățișarea cu frunze și vânt dorința va fi stăpână luna

ai atâta dăruire mi te așezi pe frunte ca un Luceafăr în lumina cuvintelor uși deschise te primesc faci de gardă inimii pe peronul ultimului tren

printre rafturi și flacoane cu parfumul amiezii ochi cât răsăritul împung lumina cu teamă să nu sfarme tăcerea sânii doua petale de crin pătrund prin halatul alb așteaptă vocile gri ale

moartea îmi mănâncă din palme ca o pasăre flămândă slujnica lui Hades este grăbită să-si ia tainul, în timp ce eu visez morții ea îi duce spre câmpiile Elizee, Charon vrei argintul? nu avem

în fiecare zi caut uneori găsesc relicve ale temerilor cum ar fi fricile sau fuga cuvintelor din fața întunericului alte ori aflu lumina din bucuria îmbrățișarii diminețile le

înnodate toate grijile sunt o funie groasă petrecută peste inima fierbinte ce pulsează nebună în trupul ros de cari gata să se desfacă peste falca de pământ ce mă legă de tristețea unei

mi-ai îmbogățit zestrea de lacrimi vijelii se întrec să mă scufunde mă împingi ca pe o epavă în largul tenebros mă agăț de speranțe să ajung la suprafața cuvintelor tornade mătura

te vreau în ceas de taină petale să-mi oferi sărutul tău ispită izvor de nebunii un joc în doi cu pasi precisi usor alunecînd spre ochiul nopții vârtej să ne cuprindă

Privita in miscare pasarea are cerul sub aripi Se sparg in valtoare orizonturi circulare Marul este gand de rotund plecat vertical din samanta cladita in pamant

m-ai îmbogățit cu lacrimi vijelii se întrec marea mă împinge ca pe o epavă asaltată de vânt lupt să ajung la suprafața cuvintelor tornade amenință să mă scufunde sunt animalul pe care-ți

interiorul cercului este asemenea căderii continue din care extragi rădăcina pătrată a timpului de la înălțimea variabilă a ploii spre marginea oglinzii in interiorul cercului copacii singuri se

în rochia roz cu boltă de trapez fata cu zâmbetul ascuns de bujorii aprinși ca o lună pe cerul inimii în balans așteptă hoinarul venit să o răpească la cântecul cocoșilor ea lasă nerăbdarea

nu vă opriți între șinele de cale ferată trenul nu are stație în câmpia goală nu se va auzi semnalul, spațiul asemeni otrăvii este suficient să vă înghită, veți fi avortați înaintea oricărei

adevărul nu se află ușor se ascunde în nopțiile cu insomnii, când te întâlnești cu stăpânul ierbii el nebărbierit, în grădina unde roua se adună cu gândul tu ești așa cum el te

la uzină toți aveam herpes de la gândit alții de la tăcut și privit tăcerea separă iluziile în virtutea aerului respirat toți știam mersul târâș mai știam cum se fac și desfac