ovidiu cristian dinica

închid ușa minute se vor scurge între plecări și dramele ce adună pe talazuri inimi sfârtecate de războiul tăcerilor noastre este minciuna ieșirea la mare pe plajă zac scoici ale

Calul adulmecă lumea cu nările aburinde, acoperă zarea cu amiezi sub poala soarelui. Păștea lipsit de griji într-un crâng al viței de vie. Nemărginit cerul răstignit se ascundea în ochii

cu o durere cumplită de cap, cu o viziune lărgită asupra relațiilor sociale încadrate în conversații plictisitoare, măști, multe măști, priveliștea debușeurilor false, imaginea damfului

Eu sunt emoția care nu se teme de nume. Sunt imaginea care se întrupează în sunet, sunetul care se țese în slove, slova care devine cuvânt, cuvântul care aprinde gândul, gândul care eliberează

mirosul proaspăt de carne stăpânește cu virilitate orașul precum praful de pușcă ocupă străzi câștigate în bătălii fără nume și fără de timp, victorioșii poartă măști stranii par copiate din cărți

din punctul de vedere al stelelor pietrele sunt inimi reci din punctul de vedere al inimii stelele sunt cărări incandescente din punctul de vedere al apei pietrele sunt pașii din

îmi vorbește un prieten despre tăcerea care răsare când refuzi să iei ce ți se cuvine, ce se află că ești, când doar știi că poți, arhaic am voie să mă nasc, am dreptul să respir, să nu refuz

copil fiind tata mi-a spus într-o zi Nihil Sine Deo nu-l simțeam pe Dumnezeu bunica spunea seara Tatăl nostru era o poezie frumoasă creșteam cu frica de noapte ascuns în singurătate ca

Dumnezeu ne privește din calculator, curios ne ascultă când vorbim liber despre cer, păsări, iubire, antropogeneză, ne vede scuturând praful din scorburi cu politețea întipărită a

În marginea orașului indulgent cu ploaia porumbul crește falnic din brazdă adâncă. Soarele apune scăldat de opium în bălți îmbogățite cu griji. Mii de gropi sunt pline cu șobolani atacă

Cărțile readuc timpul risipit îl caut cu fiecare rând cu fiecare vers. Cu nerăbdare aștept să escaladeze copacii copilul evadat din mintea mea. Rebel el va căuta refugiul. Din umbră îi văd

Fachiri în roșu râd șăgalnic vor grabnic sfârșitul libertății, ne cântă cu sufertașul plin de smirnă, nu suntem un popor sleit dar ne scăldăm în deziluzii. Am da timpul înapoi înțelepți să

Ca inginer stagiar ajunsesem de curând în lumea extraplata tocmai la răspântia timpului cand ploile curgeau de-a-ndărătelea să nu topească formele alungite ce ar fi putut cu ușurință să-și piardă

Se simțea în mijlocul fetelor ca într-un ciclon. Îl asaltau cuvintele lor frivole, gândite parcă să-l provoace emoțional. După lunga călătorie făcută împreună cu ele din provincia Olteniei până