Cu nesfârșită iubire
pașii-mi
se-ntorc către sat.
De departe,
se vede
înălțat către cer
turnul vechi al bisericii,
ce-mi sădește în ființă
tainic potir de emoție.
Calc
pe catifeaua
Copil fiind,
îmi plăcea să desenez soarele.
(Cerul era, atunci,
totdeauna senin).
Avea ochi, nas
și zâmbea fericit.
Ciucuri
în loc de raze fierbinți
curgeau
din rotundul aprins.
Azi,
a
Trăim
într-un univers
policrom.
Simfonie cromatică,
alcătuire deplină
de lumină și tonuri
e toamna.
Verdele întunecat al firii
se schimbă
într-o paloare delicată.
Curând,
din
E tristă pădurea.
Copacii umezi,
plâng
cu frisoane
de ceață,
sunt osteniți
și goi.
Ridică
brațele negre
spre cer
să ceară-ndurare.
Plânsul
li se aude
până la lună,
încremenit
ochi
Când sunt trist
colind
cu pasul gol
pe miriștea fierbinte
a lunii…
Găsesc
vetre aprinse
de foc
și caut
în jarul asfințitului
urme carbonizate
ale păsării Pheonix.
În sufletul
Îmi odihnesc privirea
între petalele unei flori.
Cobor, imaginar,
în fiecare frunză
și văd lumea
împodobită
în verde.
În rădăcini
mi se face teamă
de întuneric
și mă grăbesc
să
Zilnic
sapă toamna
în perimetrul sufletului meu
aspru hotar de lumină.
Miazănoaptea
și-aduce
granițe ninse
tot mai aproape.
Pustiu-mi din soare
se stinge
și devine
cenușă.
Mă joc
ades
cu gândurile.
Sunt jucării ieftine,
dar nerecomandate
copiilor.
Uneori, pot să rănească
și pot fi,
nefolosite cum trebuie,
extrem de dureroase.
Călătoream
cu interes de
În fiecare noapte
avea o misiune dificilă:
era paznic de lună.
Aștepta răbdător
să apară
și n-o scăpa din ochi
până când
soarele, sus,
îi topea cu o pleiadă de raze
orișice strălucire.
Au
Precis că El,
Ziditorul,
și-a pus în fiecare făptură
și-n oricare fir de nisip
o scânteie
din viața-i divină.
Plânsul de dor
al florilor
s-a sublimat
în lacrimi de rouă.
Doinind
din
Poetul
Dacă n-ar fi
Poetul,
cerul n-ar avea atâta lumină-
și bezna
ar fi mai adâncă
și-n noi.
Dacă n-ar fi
Poetul
Izvoarele, râurile
nu s-ar vărsa
în Mare
și drumurile lor
ar fi
În sufletul meu, toamna
În sufletul meu
toamna
pogoară hotare de liniște,
după tumultul, viu și neostenit al verii.
Vine,
ca un leac miraculos
aducând, oare de unde?
pacea.
Mă las dusă de
Vocație
Nu avem vocația fericirii.
Vânturi și valuri ne duc, ne duc
și simțim,
asemeni Poetului,
nefericirea.
Atunci,
la ce bun,
te poți întreba,
călătoria?
Și tot nu renunțăm
la
Gânduri
Gânduri...
vin și se duc,
nimic material
și totuși
devorator de palpabile!
Revarsă în noi
fie fericirea,
trecătoare
ca bobul de rouă,
fie amarul,
cât necuprinsul
