Am istovit lumea cu mine,
cum trăiești
cum îți lași ochii fără conținut să se strângă în cântec,
tu ești, tu ești, am vrut să te scriu în palmă,
nu am uitat, sunt un vis urât,
iar ceea ce scriu
„Dacă nu există ferestre ele trebuie inventate”
(Marin Sorescu, Iona)
Orânduirea comunistă a fost un regim fragil. Din perspectivă psihanalitică, caracterul autoritar al unei instanțe rezidă în
Mâinile noastre sunt mai inteligente decât noi,
așa i se spusese celuia, care nu avusese niciodată mâini ca ale lor.
Lumea s-a dezbăierat cu repeziciune si entuziasm de boală. Era o
„Nu trebuie sa privești chiar daca ești plin de ochi”
Îmi imaginez ca nu mai scriu si îmi vine sa plâng, încep sa vorbesc, numai ca să mă țin in picioare, uite… daca te incomodez, ia-mă,
Gândește-te, dacă vrei că nu știi să numeri câți prieteni ai dacă te întinzi și te strecori prin casele oamenilor să le citești cărțile să le stai sub plapumă ca un șarpe hâd și rece să le atingi
Totuși,
voi râde și voi striga
împreună cu tine,
căci vreau
bucată din cântec să-ți fiu,
Ochiul cel Mare
autoritar de la
spate.
Totul e să înveți
cum să treci printre lucruri
fără de
Îl ascult și sunt smerită sunt prea personală pot să scriu propoziții lungi care să o închidă pe Tiki a mea și ea să rămână așa să surâdă o portocală albastră două codițe și un năsuc ros întors
Eu fac pași încolo înapoi mă rod pantofii ca niște gâze nesuferite sunt noi sunt nouă sunt perfectă deși pantofii mă mutilează mă neîntregesc barbar îmi port picioarele cu degetele oprite
Scăpată pe jos
cu mâinile târânde
se întinde
către tine.
De parcă ai lupta mimat,
nevăzut
lovești în tavan
tămâia ți se urcă pe frunte,
crești în tine
impulsuri grotești,
memoria
Stătea covrigit pe un scaun cuprinzând cu mintea sa gânditoare lucrurile mici care roiau în jurul scaunului pe care trona îngândurat peste măsură suveranul rămas singur.
Regatul său nu depășea
Zeii lor tânjesc și azi.
„Veniți să ne amintim ca să uităm mai repede „
Totul a fost în trecut.
De bună seamă ne-am întâmplat atunci
fără restricții, bombăneli sau regrete.
Acum nu suntem
Și privea mult printr-un ochi strâmt,
le avea pe toate prinse în crustătura
lemnului care îi ocrotea liniștea.
E frumos să ai lumea în palmă…
Din casa zâmbetului de nouri îi vin plicuri
eu doar ma gândesc ce să fac
mă uit la voi și nu inteleg
mi-e dor să scriu, îi spun asta intotdeauna și
nu mă crede
nici eu
poate nici n-ar trebui
scriu asta pentru că vreau
„Iar lumea mea este ochiul meu”
De atunci,
mă simt gândită
pe dinăuntru.
Fără răgaz,
fără să știu –
el știe,
el, care a văzut totul
dinainte.
Voia sa
e
să bat
când somnul e rupt, îl cârpesc și el se întinde
smerit
împreună
vom mai dura un minut
e neîncăpător aici
am o ciocolată, vrei s-o împărțim?
se zgâlțâie de colo-colo are un
preambul,
OC