Octavian Miclescu

miros sub preș / un pumn de vânt / o valiză de lemn /zice un cineva / cu colțul buzelor de-o șchioapă / da’ purta în mișcări precaute / din graniță în graniță / o sfoară dintr-o haină falsă

un castan scăpase sus de parcă ar fi știut totul și hop eu agățat dintr-o bucată mă port la gât pricepi? limpede roșu în obraji

Nu mă saluta când pleci la serviciu în salturi de șotron cu mișcări allegro moderato peste țigara și cafeaua de dimineață. Am să tai asta la montaj căci diseară avem talk-show. Degeaba luna ți

Lui Liță, pe când era mitel, îi era frică de întuneric. Când se mări, așa, odată cu timpul, Începu și el a-nvăța să citească. Începu mai ales seara, să citească-n stele De-o să plouă a doua

Azi-noapte în oraș fulgera fără să ne fi bănuit/ desculți/ strângând consoane cu sensuri uitate iar tu intrai în cadă așa... ca-n versurile lui Brumaru dar, de ce să vorbim despre astfel de

primăvara nu murmur nu ploi și nici o stea dindărătul acoperișului printre streșini nopțile tot mai multe tot mai umede nepăsătoare privindu-te straniu de parcă te-ar cunoaște mișună pe

bombele înfloreau în Belgrad asemeni florilor în mai - cu prunci ce-și căutau uitarea anonimilor sârbi.

cu vreo 15 ani (in urma) Venisera duminica. Tot omul din sat se odihnea: Al lu` Panduru fluiera... a paguba. Venisera cu buldozerele, cu sinele. -Au pus biserica pe sine, pe roate ca la

Se trezi de dimineață, ca de obicei, își luă tablele și plecă la poartă. Krasna dădea cu mătura prin curtea păsărilor ridicînd mai mult praful decît să facă curat. Ajuns la poartă, își arînja tabla

privesc în urmă cu mâinile amândouă fără inerente labirinturi ca două posibile aventuri

Pe vremuri, că nimeni nu-și mai amintește anul Sub povara vârstei, Fugiră toți țiganii din câmpie de spaima lui Voda Și se așezară acolo de-i zice acum cătunului Hurdubeni. Acum toți știu de

Cum o pierzi, cum se ivește la lumină, în rama brațelor sale, peste balcon o femeie câștigă câte-un romeo.

Lumina pizmașă înghite din nimic flăcări; ca o cleopatră ce-n fuga ei felină înghite moartea, ca un calcar suflat în albastru ca-n gol, în repede, se regăsește: înaltă, aplecată, clătinată și

pe deasupra bătrânelor catarge cu orbi marinari vântul ne mângâia tălpile acel capriciu de a ne împărtăși primele stele ale unui anotimp – anotimpul alizeelor e acum aproape – îl părăsim într-un

pământul (și soarele) le supse fețele și le-nclestă gurile. Umbrele brațelor întinse se frângeau pe garduri; uneori ieșeau în plină uliță. Primăvara, ajungeau tocmai în celălalt capăt (al