Sum ergo Deus est

Deși, pare incomodă, bârfa morții e la modă, căci subiectul pare-a fi, întru ordinea de zi. Nu e oră, nu-i minut, fără un deces trecut, pentru că e-n legea firii, scrisă-n soarta omenirii: pe om viața să îl poarte, între naștere și moarte. Cel puțin deocamdată, până omul se mai saltă. Disputele ce tot apar, au mai toate ca sumar, întrebarea cu perdea: ce-o fi dincolo de ea!? Oare, până-aici ne-a fost!?... Chiar de am ținut și post? Sau, să fie cum spun unii: și dincolo ne ard cărbunii! Alții dintre noi mai zic, cum că-ar fi murit un pic și că ce-au văzut pe sus, e un bine de nespus pe care l-au părăsit, căci vremea nu le-a sosit, alungați fiind ei, cu rugi, să revină iar la prunci, dar de-acum, cât or trăi, cu dor își vor aminti. Însă-au fost și mulți bruscați; de Ernii chiar alergați! prinși și fierți întru cazane, căci n-au respectat canoane. Dar au revenit și ei, pe motiv tot de tulei! însă-ntorși de-acu viază în oase numai cu groază, propunându-și, mai apoi, să își schimbe-al vieții croi... Ăialalți, de nu se-ntorc, mult mai mult cară în port, așa că, mi-a dat prin cap, să vorbesc c-un apostat, care, zdruncinat la fire, să pârască-avea pornire. Am făcut cu el și-un pact: el să spună, sub contract, iară eu să îmi notez, ca apoi să difuzez, pentru ca lumea să afle, că problemele sunt grave! și că-ar trebui din viață! să le căutăm povață, căci ce-acolo întâlnim, depinde de cum trăim: gânduri, atitudine; simțire; tot ce-ar fi înfăptuire. Nimic nou nu-i ca debut, de în trai n-ai conceput, adică toate-s legate, de n-au fost jos, abordate, altfel zis, doar rumegăm, ce în viață-ngurgităm. Și a spus atât de multe! că m-a luat cu rău de frunte, dar cum i-am promis să scriu, juruind pe-al meu sicriu, nevoit am fost, pălind, dinții să îi strâng scriind... Multe, chiar de port perucă, păru' mi-au făcut măciucă, dar au fost și părți hazlii, făcându-mă a hohoti, cum și chestii ce uimesc; ce gura ți-o cam lărgesc, dar și altele, cu stres, ce la rânză nu mi-au mers. Acuma, cu-ngăduință, rog însă într-o privința: niciunul n-am fost prea tari, în a fi gureși cobzari. De poate idei mai sunt, palid spuse-s în cuvânt și cu-atât mai greu, din mers, puse-au fost ele în vers. Rog deci treceți cu vederea, în fraze, alinierea, cum si rimele din text, care-s numai cu pretext... Iată-mă deci pregătit, să redau ce-a povestit, în detalii, chiar mărunte! despre cele petrecute pe căile de el parcurse, ce în moarte sunt impuse, dar cu-o mică uvertură, despre cel din bătătură și cum dat i-a fost să moară... Întâmplare cam bizară! Mă rog, așa i s-a părut; eu am scris ce-am reținut. Drumul este continuat și în viața ce-a urmat! și cu relatări aparte, după următoarea moarte, căci, ce a urmat apoi, dat a fost pe alte căi. Dacă-ntâi erau prin Rai, Iadu-a fost al doilea plai. Narațiune-nfrigurată, despre-o lume-ntunecată, unde sigur n-ai dori, să îți pierzi măcar o zi! darămite un mileniu, care-i media-n domeniu. Toate însă, la un loc, se îmbină într-un tot... Nu e chiar ca-n zi lumină, ci-i un zis care combină, cântărind cumva-ntre ele, impresii și știri din stele, dar și de prin sub niveluri, fiecare-ntr-alte feluri. Toate, pentru-a fi-nțelese, sunt cu rațiunea drese, multe fiind însă pe dos, de cum ne apar pe jos, ceea ce ar vrea să spună, că mintea încă-i nebună, căci prin ea sufletul cere, nu morală! ci plăcere. Și ca tot ce-am convenit, să nu pară cam scornit sau prea-n glumă luat să fie, ori ca simplă fantezie, am adus și argumente, spre sfârșit mai elocvente, cum că moartea nu există, fiind doar o dovadă tristă a unor idei nefaste, născute-n minți iconoclaste, devenite-n chin și jale, spaima lumii materiale... Iară tu, ce fugi de moarte, află că ce ea împarte, e mai mult decât o viață, ce pe-aici îți pune-n straiță, doar că ce... după vei fi, ține de ce-aicea știi, de ce simți, de cum voiești și de felul cum gândești, iar ce-o fi ca viață nouă, depinde de amândouă... Expunerea nu-i chiar poveste! O puteți primi ca veste, căci privită cum se schimbă, moartea-apare ca o pildă, când pe față, când pe dos; în glumă sau în serios, scrisă cu un scop anume, ce chiar ea urmează-a-l spune... Vă previn, însă loial, că-s probleme spre final. Partea aceea de-i citită, vă anunț că-i bântuită. De v-o merge cumva rău, nu sunt eu de vină, zău! dar pentru că-s scriitor, mă simt oarecum dator, să vă-anunț, anticipat, că ceva nu e curat! Și v-o spun cu elocvență! din propria experiență. Desigur, în cazul meu, pot spune c-am fost releu, strânsă fiindu-mi legătura, cu ideile și partitura. Voi, ca simpli cititori, egali... nepărtinitori! poate veți fi absolviți, de lecturi cu paraziți. Dar când veți citi de Iad, să vă amintiți un sfat: Poate n-ar strica, 'nainte, doar în câteva cuvinte! să-ndreptați, cu sfiiciune, către Domu-o rugăciune... Ce-a ieșit din conlucrare, e chiar ce mai jos apare, iar dacă ești ispiti, alocă-ți timpul potrivit, ca povestea, ce e lungă, spre-nțelegere să-ajungă. * * * Fost-am duce-ntr-un regat, om de vază, respectat de supuși, de cei sărmani; de-al meu rege și dușmani. Un războinic de temut, pentru-ntreg ținutul scut, spada-mi fluturând solie, între pace și urgie. Faima, crucea, omenia; titlurile, modestia, blazonul, mila, dreptatea; curajul, singurătatea, tot ce-n mine-a fost iubire și elan spre dăruire, sabia, calul ș-armura, toate-mi defineau statura. Am luptat pentru ducat, pentru rege și regat, cot la cot cu tot oșteanu' și cu cel ce-și iubea neamu', pentru-o viață-n libertate, pentru cruce și dreptate. Aveam tot ce aș fi vrut. Chiar nu mi-am dorit mai mult! Avere, succes, mărire! smerenie, dar și uimire! bun renume în relații și ranchiună de la alții. Aburii mândriei duși; mână fermă-ntre supuși. Prietenii nu îmi lipseau, nici femei ce mă-ncântau. Le duceam toate cu mine, între milă și asprime. Mă-nsoțeau, ca bun stăpân, fără lor să mă supun, purtându-le, însingurat, cu un suflet ne-mpăcat, gândurile fiindu-mi duse și-nspre legile nespuse, care guvernau ascuns, într-un hău de nepătruns. Soață nu aveam în lume, să poarte același nume. Nu-mi știam copii din flori, nici nepoți din frățiori. Un frate doar de la tată, luat de Domnu' mai în grabă și o soră, la distanță; dusă pentru-o alianță. Tatăl meu și el răpus, de dușmanii din Apus și o mamă ostenită, de durere-mbătrânită... Numai moartea în urgie, partener părea să-mi fie și-o prezență nevăzută-a lumii-n lume neștiută, iar în luptă, calul meu, frate-alături la mult greu... Când Ares mă îndruma, chipul morții mă-nsoțea. Îl zăream prin ambuscade și în luptele purtate, întinzând spre mine brațe, încercând să mă înhațe. În lupte duse corp la corp, aștepta precum un corb, unul dintre noi urmând, să-o urmeze în curând, pe tărâmuri de apoi, fără drumuri spre-napoi... O tratam cu nepăsare, fără-a-i da ocol în cale. Zile, lunile și anul, zburau negândindu-i hramul. La schimb viața i-aș fi dat, pentru cruce și regat, însă n-am gândit un pic, c-o va lua chiar pe nimic! că lovit voi fi, jenant, de-al ei braț, chiar din neant, purtând sabia în teacă, cu garda asigurată, motiv nefiind de-a lupta, înspre-a apăra ceva.