Se-ntinde raza binișor
Deschide geana dulce
Când ultimele stele mor
Și noaptea se va duce...
*
mă scurg prin noaptea de patimi
și-ți veghez retina ce zvâcnește
a vise
mă alungi
dar
simt clipa care trece prin carne
și-mi sapă descântecul
văd lumina ce-mi coboară pe prag
și-mi arde țipătul
miros tamâia pașilor
din urmă
ating norul ce ascunde sufletul
în umbră
și
nu-mi ajunge zbuciumul
unui singur zbor de ieri
ce și-a ridicat pânza albă,
lăsând să i se vada focul din privire
cu o frenezie tăcută,asemenea unei năluci,
mereu purtând o făclie
sub cămașa
Apune soarele de cand era un prunc
Zvârlit de insăși viața
Prin oamenii săi hâzi
Având ca armă strâmbă si ruginită coasă
Dreptatea ce triumfă c-o față
...si cu alta
Mi-am topit chipul
Ca pe o lumânare veche
Și l-am turnat in forma unui copac bătrân,
Dar ramurile mi s-au rupt
De povara toamnei celei sterpe.
Apoi am încercat să-l torn
În forma unei
Iubitule,miroase a noapte cu șoapte și umbre,
Privirea flămândă se pierde
În gustul de smoală al tăciunilor aprinși,
În timp ce plămânul se hrănește cu iluzia toxinelor
Care i-au alinat oxigenul
Picura timpul cu stropi de ceasornic,
Iar tamplele-mi cad in palme ce plang,
Ma strange tacerea in lanturi de moarte
Cu zale din cenusa
Altarului ars.
Cu aripi de lut ma-nalt si acolo
As vrea uneori sa-ti ating sufletul
Cu bataia unei aripi de fluture,
Dar mi-e teama ca buzele mele ce-ti vor atinge fruntea
Iti vor trezi gandurile.
As vrea sa-ti ating respiratia
Cu lumina
Ma striga un bob de grau,
Ascuns in pupila unei flori ce-o port
In genele stranse.
Ma striga ploaia strecurata
In vena ce pulseaza anemic
A noapte.
Ma cheama umbra pasilor
Ce a nascut
OM