Oana Izbașa

...ar fi dacă toate femeile ar fi iubite așa cum iubești tu \"femeia\". :) (cine nu și-ar da și viața pentru o picătură de dragoste din asta... n-a iubit niciodată cu adevărat)

Ai reușit să \"scrii iubirea\"... și ai făcut-o într-un mod atât de pur, de curat...
Simt (\"văd\" e puțin spus) poezia asta ca pe o cascadă cristalină de diamante de iubire care se revarsă într-un râu ce curge până în adâncurile sufletului.

E un dar să poți iubi așa... și o minune să fii iubit înapoi. :)

Mă bucur din tot sufletul că tu ai parte de ambele.

Cu respect,
Oana

mi-a plăcut prea mult ca să nu las nici un comentariu.(nu am putut rezista :)

Mulțumesc mult de trecere și mă bucur că ți-a plăcut (nu știu ce cuvinte căutai, dar mie mi se pare că sunt bune cele pe care le-ai găsit :P )

Dacă tu ai înțeles sunt convinsă că vor înțelege și alții. Până și eu am înțeles... :))
Nu simt nevoia de a împărtăși oricui... \"Ofer\" cuvinte (și \"viziuni\") doar celor care vor(sau știu) să ia. Mulțumesc pentru comentariu.

P.S.: Ce înțelegi tu prin \"oameni simpli\"?

Scenariul e interesant. Îl “văd”, mi se derulează o viață în fața ochilor, “bucăți” din existență...
E ticsit de descrieri detaliate.. si asta îl face mai greu de citit, însă mult mai simplu de “vizionat” cu ochii minții (creând cititorului o viziune mai apropiată de cea a autorului). Inițial îți dă impresia de “încâlceală”, pare mai complicat de urmărit... Însă, pe parcurs, apare “Lumina spartă în negură”... Un flash și... ‘realizezi’ liantul.

După ce l-am citit m-am gândit instantaneu la viață... Perpetuum Metempsichosis ar putea fi considerat o definiție a vieții. O definiție amplă, complexă, a unei vieți... Un rezumat al ei.
Ce este viața? Care este sensul ei? Întrebări cu care toți ne confruntăm (unii mai puțin decat alții, sau într-o formă rudimentară... ), întrebări ale caror răspunsuri sunt alcătuite probabil din suma tuturor faptelor până în ziua de ‘azi’.
Ce e viața de fapt? Probabil că doar o serie interminabilă de “eu”-uri, spre deosebire de un om, care nu poate “duce” infinitatea și se oprește într-un anumit punct, lăsând sufletul să o ia de la “început”, începutul altei serii de “eu”-uri... începutul altcuiva... ‘corectura erorilor’.. (pe parcursul mai multor vieți, și serii de “eu”-uri, sufletul trece prin momente asemănătoare, cu ‘erori’ similare, producându-se astfel senzația de deja-vu – tema marionetei re-re-re-animate de ‘trezire’). O “viață de om” nu e nimic mai mult decât o serie de “eu”-uri prin care trece... Fiecare “eu” reprezentând o nouă ipostază a sufletului (am putea spune o nouă etapă chiar), care se degradează sau evoluează în timp.
Sufletul e într-o constantă schimbare, ca și viața, ca și flăcările unui foc veșnic... Schimbările care îl modifică “simțibil”, cele care ajung să ne cutremure fizic, scoțând din noi un fum puternic de râsete cristaline, aducând pace interioară, sau șiroaie de lacrimi și furtună, produc amintiri greu de uitat... Momente care rămân mereu “acolo”, inscripționate atât de adânc în unul dintre “eu”-uri încât le atinge pe toate... rămânând în “noi”, în mănunchiul “sumă”..

Mi-a placut mult de tot ideea cu toate visele și dorințele noastre nerealizate (?!) - toate eșecurile ce prind rădcini, transformându-se în niște flori lila; flori ce strălucesc mereu în mintea noastră, scăldându-se în lumina arzândă a unui soare de regret. Gândul care ne chinuie uneori e că ele nu vor fi culese niciodată... ne sunt inaccesibile. Le putem doar privi și admira (iluzoriu), însă deja fac parte dintr-un alt timp... Poate că sensul vieții e să avem cât mai multe flori din astea pentru a nu le mai ști pe toate, pentru a nu avea suficient timp să ne uităm la ele... nu ne “permitem” să ne pironim în soarele regretului.

tu chiar crezi
că femeia stă
ca s-o vezi
cu ciorapii
ei de plasă,
între fiare
pentru că vrea
doar o floare? :))

îți mulțumesc mult de tot.
\"Mai\" extraordinar mi se pare faptul că l-ai citit, că ți-a plăcut și că ai ținut să îmi spui asta. :) Un text devine extraodinar de-abia în momentul în care reușește să facă așa ceva, să intersecteze oarecum niște vieți prin cuvinte... Mă opresc aici, înainte de a devia și mai mult de la ideea principala; aceasta e: mulțumesc (încă o dată).

Dintotdeauna am asociat viața cu o melodie, iar pe noi, ne vedeam niște dansatori universali... Mă vedeam dansând pe ritmurile vieții, făcând piruete printre fericire, iubire și durere... dar niciodată nu știam ce melodie e.
Unii deși ar dansa bine, nu înțeleg melodia, alții dansează bine dar nu \"simt\" muzica... dansează degeaba... poate că fiecare dintre noi e unul dintre ei la un moment dat... Eu aș vrea să cred că ne metamorfozăm într-una, clipă de clipă până la sfârșitul vieții (sper la un fel de evoluție constantă, dar asta poate doar pentru că sunt mică și naivă)... Oricum, ideea e că azi îmi știu melodia. E \"The show must go on\" :)

...dacă \"femeia\" e tot timpul frumoasă, dacă tu ai construit-o așa cu puzzle-ul de poze al cuvintelor, sau dacă a devenit frumoasă pentru că ai iubit-o...
Nu știu dacă poezia e tristă sau a devenit tristă în momentul în care a fost citită cu ochii triști ai unui suflet rănit, dar... știu că îmi place. (așa, ca să știu și eu ceva :)

Știai că ea își dorea “ceva de aur”
Așa că ți-ai poleit “jucăriile”
Cu raze de soare, primite cadou
De la Bijutierul de Sus, pentru tine.
Vezi? El nu ține cont de 8 martie! Sau?

“Ceva-ul de aur” trebuia să fie o surpriză,
Dar ea s-a aruncat în lumea ta,
Că deh, așa-s femeile:
Le plac chestiile care-ncep cu “f”,
Mai ales de 8 martie : flori, fiare;
Îți cad în plasă și când nu vrei...
În ciorapii de plasă, mai bine zis.
Da, cei pe care ai uitat să-i poleiești.

Sau ăia nu erau cadou pentru ea?
Oricum ei îi plac. N-o să ți mai dea.
Acum e prea târziu să plece acasă.
Nu vrea și dă vina pe ciorapii de plasă.

Cu toții suntem lingurițe, șervețele, poate chiar și miere din când în când... Mă bucur că ți-a plăcut. :)

Mă bucur că ai sorbit cu plăcere din textul meu și îți mulțumesc pt că și ție îți place laptele cu miere. :)
Hmmm... deci între noi, fericire și univers există o relație de inter-dependență. O să țin minte asta când sunt tristă. Parcă n-aș vrea să ucid fericirea... sau universul :)

îți mulțumesc. :) (semn că apreciez mult de tot faptul că ai trecut prin textul meu)

Cu \"sunteți dominată de afluenți și pierdeți din vedere vărsarea în mare a fluviului propriu-zis\" ați pus punctul pe i. Aveți perfectă dreptate. \"Afluenții\" (sau \"avântul\") reprezintă furtuna mea interioară... Ea, la rândul ei, se lasă dominată de alte evenimente, de vârstă etc. Furtuna m-a îndemnat la scris, scrisul mi-a dat o stare poetică, m-am lăsat purtată de starea mea poetică, dar a intervenit furtuna și... am uitat de poezie. :) Când va apărea curcubeul, voi încerca să iau de-acolo culori ca să recolorez poezia și între timp, mă voi ocupa și de aprofundarea lecturii.
Vă mulțumesc mult de tot pentru comentariu.

Mulțumesc mult pentru comentariu. Ai dreptate, rima i-a răpit din farmecul pe care l-ar fi avut dacă nu ar fi fost rima :) Am vrut să spun \"asta e... e o poezie pierdută, poate data viitoare\"... dar, am văzut aici jos \"Acest text îți aparține: Poți edita/corecta acest text\". Nimic nu se pierde. Poate, într-o zi, când voi avea starea necesară... o voi rescrie, fără rimă, fără margini. Să zbore cuvintele pe cerul meu de sentimente precum rațele din mintea mea de-asupra bălții mele de imaginație... :)

Pedeapsa vine cu adevărat doar pentru cei care o înțeleg, care o percep ca \"pedeapsă\"... Și de cele mai multe ori, cei care o \"înțeleg\" sunt \"semi-câinii\" (poate ex-javrele, că până la urmă nu mai există nici un câine pursânge) și din clipa în care încep să priceapă, încep să nu o mai merite în așa de mare măsură.
Cât despre gaura în cer... S-o fi făcând, dar nu în cerul ăsta. În viețile fiecăruia dintre noi există o infinitate de ceruri pe care le ciuruim în mod (mai mult sau mai puțin) inconștient.
(De cele mai multe ori) \"Dreptu-i văzut ca simplu tâmpit\" doar de tâmpiti și mai simpli decât el, de niște \"stângi\" (eu sunt ambidextră, btw :)) care habar nu au cum e să fii drept dar unii dintre ei își doresc în secret (iar alții au convingerea că sunt) să fie la fel de drepți ca dreptul. :)
Și... am o întrebare: ce e aia dreptate? Că eu deja nu mai știu (în cazul fericit în care am știut vreodată). Lumea (datorită relativității ei pe care de-abia, de-abia am descoperit-o și eu cu greu) mă face să mă simt din ce în ce mai confuză.