Poezie
Joc
1 min lectură·
Mediu
Timpul se pune-n genunchi în fața
noastră cerșind atenție și-ndurare
pierduți între cearceaful alb,
singurul lucru care ne unește,
nu-l observăm
eu, mult prea absorbită de basm,
văd în tine salvarea mea,
un Făt-Frumos căruia îi sunt
negreșit calul înaripat
iar tu, hipnotizat de fantezie,
privești mândru holograma
șatenă pe tocuri a întregului
redtube cum îți mănâncă
jăraticul din palmă,
desfășurându-se în toată
splendoarea ei, printre șoapte
și mușcături, pe pielea ta.
Timpul plânge la picioarele noastre
ca un copil orfan, tânjind după iubire
rătăciți în dulcele univers al
egoismului, biciuiți ocazional doar
de durerea cărnii, legați la ochi
de realitate și condamnați în
cătușe de puf roz la inconștiență,
nu putem să surâdem decât pasiunii
***
De când ne-am omorât Timpul
uitând complet de el,
am devenit o clepsidră căruntă;
ne scurgem unul într-altul spre
veșnicie și tare mi-aș dori să știu,
iubitule, care dintre noi e cel ce
stă astăzi cu capul în jos.
034246
0
VP