Camera Albastră (o sală de așteptare ca oricare alta)

Ani de zile am tot așteptat să te întorci. Au intrat mulți oameni în cameră, niciunul nu erai Tu. Am zăcut în întuneric; știam că pentru tine până și becul s-ar fi aprins singur. Am ajuns să fiu o floare pe pianul tău. Da, știu. Tu nu ai avut niciodată pian. Þi-am cumpărat eu unul. Îmi imaginam că îmi cânți în fiecare seară. Seva curgea din mine pe ritmul în care atingeai tu clapele. Mă ofileam. Am ajuns să fiu umbră; nu știu de ce sau când exact, dar nu am găsit niciun trup căruia să-i permit să mă poarte. Totul se transforma încet-încet în poezie, trecea dintr-o poezie în alta și nu știam ce să devin ca să plutesc mai ușor prin asta. Ai întârziat destul de mult, să știi. Ai ratat tot Începutul, pe care l-am luat de la capăt de câteva ori sperând c-o să vii. Ieri a pâlpâit becul o dată, dar ușa a rămas închisă. Am evitat din răsputeri ultima parte, însă nu o pot amâna veșnic. E timpul să înceapă Sfârșitul, tot fără tine. M-am făcut Așteptare cu ocazia asta. Așa, o să mai trag de timp. Încă poți veni. Pentru ultima clipă am totul plănuit de-acum: mă voi face Cruce sperând că astfel Dumnezeu nu îmi va cere drepturile Sale de Autor pentru fiecare por al tău, sau chiar și pentru Pielea mea.