Scriu pe suflet cu versuri de foc jurnalul unei vieți... doar a mea...

Te port mereu după mine ca pe-o cruce care mi s-a înfipt deja-n spate; am coastele de lemn, trupul mi-e bătut în piroane de decizii ruginite și încă mă mai întreb dacă urmele adânci de pași din noroi sunt ale mele sau aparțin vieții, care nu știe altceva decât să meargă mai departe... Durerea din tălpi trădează faptul că eu sunt cea care calcă peste orice ca să ajungă la Capătul Lumii, la stânga de La Naiba, imediat după Până-n Pânzele Albe, să răsucesc în roz linia orizontului alături de tine, însă, cu fiecare pas plantez câte-un gol abisal de-al nostru în lume... Parcă le-aș avea lipite de călcâie! Suntem mult prea grei împreună, iubi. Noi n-o să zburăm niciodată și eu tot nu înțeleg de ce din iubirea noastră se nasc doar pui de tăcere, pete de negru care gânguresc pe-o hartă roșie de atrii și ventricule; tăceri cu scutece murdare ce-mi urlă noaptea-n sânge, mă fac să visez melodii din utere moarte înșiruite pe-un portativ de durere veche... Mi-e frig la picioare și mi-e mult prea grea crucea ca să le schimb singură cu lumină, așa că te rog, coboară încet din mine, renaște-te din spatele meu, și întinde-mi mâna, să devin femeie și mamă.