Seara...

Zac în sufletul tău fără să mă simți, tu, veșnicul meu bolnav de iubire, deschide-ți cerul ca să pot păși afară din tine fără să te zgârii când vreau să te privesc în ochi sau mi se face dor de pielea ta. Ai stele din inimi pe dinăuntru, inimi pe care nici nu le mai ții minte, iar luna ți-e un cântec de dragoste din copilăria unui pui de înger; degeaba e mereu noapte în tine, căci eu nu pot dormi niciodată când inimile tale îmi ticăie nebune printre coaste, iar cântecul mi se zbate în ochii-mi plini de lacrimi, obligându-i să nu se mai închidă; îți caut soarele și lumina în plămâni, mă împiedic uneori doar de adevăr: eu sunt captura ta cea mai de preț, nestemata condamnată la tine, iar tu, veșnicul meu bolnav de iubire, care nu poate trăi fără să poarte mai multe inimi în piept, chiar lângă mine.