Poezie
matrioșka
2 min lectură·
Mediu
zilele deveneau tot mai scurte/nopțile tot mai adânci
hidra își scotea pe rând capetele/rânjea cu toții colții
tu credeai că așa se zâmbește
n-a existat niciodată loc pentru frică
dincolo de tine se vorbea altă limbă
oamenii își purtau inimile în afară pieptului
zâmbeau prostiți și încrezători
un cap îți spunea
cioran ți-a zăpăcit tinerețea
că ai vrut întotdeauna să mori mai întâi
ca să poți trăi într-adevăr
(n-am niciun rost/la naiba/ obișnuiai să-ți spui)
vrei purificare prin durere! striga altă gură
cu limbă roșie despicată
tot un fel de hidră te-a învățat sărutul
o alta să urli fără să fii auzită
că o mână neagră apărea în fiecare vis
și îți atingea jugulara
un trup greu ți se așeza în unele nopți pe piept
iar tu
cu țipătul căluș
îți striveai ultima gură de aer
de pereții plămânilor încinși
gândeai că numai așa
inima o să reușească să se fixeze din nou
la locul ei
deznădejdea îți preda cele mai interesante lecții despre moarte
iluzia te îndemna să-ți desfaci genunchii cu uitare
mâna neagră/mereu prezentă
desfăcea carnea crudă și mai scotea o păpușă
și încă una
și încă una
tu îți aminteai că iubeai păpușile cu ochi adevărați
dar că mai toate au murit
înainte să se nască
(nimeni nu mai are timp pentru vise idioților
nimeni) pășeai zâmbind cu ochii-luciu
buze-freamăt
aveai și tu câteva capete nu-i așa?
nimeni nu știa că în piept îți crescuse un întreg cimitir
în care timid
sfidat
înfloreau iasomii
003
0