Nistor Iulian

De prin adâncul Apelor ce-S mult prea tulburi Am poposit pentru o clipă doar, să-ncerc să-mi scutur O sare-amară… și-atâta de- argintată-n muguri (…) Când am zărit numai Vlăstare și, chiar

N-am rezistat ispitei de-a mă-nfrunta cu Marea, Fiind cuprins de dorul (…), de-alintu-i înspumat… Și chiar cu toate-acestea, mustind de blestemat (…) Am fost orbit de felul, de fapt

Prima iubire, nepătată, a rămas O sângerândă rană, cu gând nehotărât De-oblăduire, ca un simbol pecetluit C-o mult prea tristă Amintire ! Însă pe-atunci, eu doar visam Cu ochii larg deschiși,

Nici nu credeam c-ai reuși Vreodat’ ca tu să te îneci În propria-ți Otravă !… Fiind și altfel de Poteci Prin care ai putea, ușor să treci Fără gândire de Zăbavă !… Nici nu-mi închipuiam,

N-ai fost ales așa la întâmplare, Ci ai un rol frumos de nuanțare Numit, mai sigur bine cumpănit Să scoți în relief acea Splendoare! Deosebită prin esența ei de-asemănare Cu semnul Unei Zodii