Nincu Mircea

Cu șoldurile tale moi și rotunde mă lupt. Ca un flutur cu aripi din aer mă-nfrupt Și le cuprind cu nesfârșitele brațe, Păsări tinzând zboru-n speranțe. Între sânii tăi mă ascund și visez Un

Corpolentă, ca o mare între orizonturi prinsă, Ca o floare în parfumuri de îndepărtare stinsă, Răstignirea se preface din întuneric lumină Și-într-un Răsărit de Soare înviind în inimă. Carnea

Aș vrea să dorm Mai mult decât enorm. Să fiu uitat În fiecare dimineață Și să mă mișc cât mai puțin Din gândul meu în gândul lin Ca un suspin plin de venin Când ziua vine din senin. Un

Nu pot admite, încă, modul în care omul actual se poziționează față de sine prin compararea cu un altceva sau cu un alt altcineva pe care să îl considere tot un fel de sine, fără să mă gândesc la

Nu-mi povesti cum mor petalele mărului înflorit! De prea multe ori sub ele am adormit! Îngeri mi-au căutat, fără să mă fi înșelat, Simțirile inimii și m-au electrificat. Nu-mi povesti cum furam

Desfac nasturii ce îți țin trupul Închis în carne să îți descopăr sânul Cu laptele vieții lui să îmi adap lupul Ce mi te devorează pe dinăuntru. Să mușc din carnea ce încă nu a

Pe cerul nopții aștrii, ca niște răni pe piele, Sunt cicatrici pe care le poartă ochii noștri Privind în gol mereu după aceleași stele. Ce fel de suferințe și ce fel de durere Duce cu sine

Ferestre luminate din interior povestesc despre baluri, Despre dansuri, despre rochii și costume elegante Și alte prezențe pline de nuanțe și profunzimi pe care, Cei care nu au ferestre nu și le

Puterea personală, ca material al minții, este un concept gol care se referă la convingerea că îți poți depăși propria condiție. În realitate, puterea este dependentă de vârstă, adică de timp,

Corpolentă, ca o constelație plină de depărtări, Mi te imaginez dăruindu-mi-te din tot sufletul. Un fel de câmp pe care primăvara soarele îl seamănă Cu umbre spre a-și răsări raze din care să se

Paingul își construiește lumea legând margini de obiecte între care se vede pe sine existând. Leagă, spre exemplu, marginea Mării de prima rază a Răsăritului și ultima strălucire a Lunii de adâncul

Inima unei constituiri nu este alcătuită din pătimiri sau din expresii iubitoare, ci din convenții, sintagme și metafore. În același fel în care cerul nopții este alcătuit din stele care strălucesc

În carnea dârei de umbră lumina taie. Izvorăște târându-se precum un soldat, Care înaintează prin tranșee purtat De rugăciuni spre cealaltă lume. Ca patrupede vineții, albastre, mov,

Stropul care mi se naște de sub nour Își construiește propriul adevăr Imaginându-se că își zboară Căderea care-îl înălță Din adânc interior. O minciună din care altă minciună Se ascunde

Ca o gogoașă deodată prăjită pe toate părțile În ulei încins la foc mărunt inima este. O sarabandă piruetată în dans Care tăiată pe jumătate Își scufundă în gând Sublimul avans. O aripă

Ochii nu văd, nu privesc, nu cunosc. Inima lor nu împinge lumina în carne. Sunt doar o urmă de interior în care Din sine cad în lumini ca înserare. Din ei nu caută și nici nu își răsar Margini

Cerul, ca visul plutește În privirile tale albastru. În carnea lui cresc îndepărtări Din aripi cu care odată Ce devine măiestru Arde ca astru. E un vierme pe care Îl smulg din