Nincu Mircea

În interior Lumina risipită Ca buchet de flori Stă sub icoană. În punctul ei sublim, Îmbumbiată, ca un zâmbet, Își articulează gust confiat Cu aromă de seară. Acolo, precum o aripă în

Câte cuvinte sunt în rugăciunea Pe care îmi doresc să o împlinești? Ții tu minte fiecare literă din care gândul Îmi țeasă cuvinte cu care te chem? Și, mai mult decât atât, privești Odată cu

Privirea mea este cel dintâi răsărit. Cel mai mare și el mai greu de ocolit. Fără el nimic din ceea ce este în jur Nu ar fi dacă nu poate fi privit. În vederea ei poartă un vierme Care roade

Apăs pe zero și zero devine punct. Apoi pe șapte și apare un alt punct. După care pe cinci și cinci e tot punct. Vârful degetului cu care apăs e ochiul Punctului care privește când

Mâinile noastre întinse prin gânduri își caută eul prin ere eterne. De ce le puneți liniștite pe piepturi atunci când le afundați în adâncuri?... Mie să-mi aruncați mâinile! Dreapta,

Inițiază în vedere un ochi care să se deschidă Spre a privi din adâncul interior de unde Să-și soarbă orbul orbitor ca din tindă! De-a lungul inelelor, aripilor ce îl generează, Migratoarelor

Golește-mă de golul din care mă umpli Ca și cum m-ai cuprinde din propria risipire, Te rog, și, apoi, lasă-mă să îți devin din amintire Spre a îmi aparține atunci când nu vei mai fi! Călătorie

În lumea noastră florile își doresc să-și piardă parfumul, petalele, culorile și să devină trupul fructelor ce vor împodobi pântecul fructierelor în același fel în care răsăriturile nu se tem de

În timp ce înfloream Soarele continua să cadă. Concomitent, raze și parfum De ningeri risipite Deveneau atingeri. Ne împărtășeam. Eu mă închipuiam fruct, Tu te visai

Putrezesc în tine când te iubesc Asemenea viermelui din care-înfloresc, Ca un gând care moare devenind vis Din imaginea unui neștiut Paradis. Sunt tulburarea firii divine de unde Cresc lumii

Cu gura deschisă, lipsit de dinți, Cerul părea că nu așteaptă nimic. Refuza chiar și cenușa pe care o risipeau stelele ca lumină Și își acoperea privirea din ochi cu tăciune de întuneric. Născut

Asemenea dinților care rod fierul zăbrelelor din ferestre Nu pentru a face loc luminii să intre în adâncuri rupestre, Ci pentru a permite trupului, care se imaginează liber, Să se viseze alergând

Cerul sta cu gura căscată și aștepta nemurirea. Visa despre pretutindeni. De jur împrejur umbre-i vorbeau. Din tăcere uitarea și cuvântul i se întrupau. Și nu rostuia povestiri din sunete, ci din

Lasă-mă să dorm dincolo de marginea umbrei Lângă ultima parte a ființei din mine unde Fulgere care se întind ca prin intestine Din curcubeie de strălucitoare rubine Vălurite coapse printre văi

Nesfârșirea orizonturilor pe care le vedem a devenit marginea imaginilor noastre. Prin privire zidim universul în care trăim și simțim unde este inima eliberării din infinitul interior unde

Îmi imaginam că scriu poezie Și multe alte adâncuri din care Credeam că îmi îmbumbă Cerul cum în fluturi Împerecheri Mortuare. Apoi am înțeles că poeziei În ființă îi cresc uitări care Din

Îmi plimb formele geometrice când urc către tine Pentru a primi recunoștință pentru ce și cât am trăit. Tu mă privești insistent cu aceiași privire Cu care pătrunzi în același gol golit de