Nicusor Porumboium

Atâția ani, eu am crezut că ești a mea Te-am pus in centrul vieții, mi te-am luat reper Și-n tot ce am făcut, prin tine m-am ghidat Te-am crezut neclintită, te-am crezut de fier. Ai fost a mea

În gândul ăsta nou, trăirea este veche Am incercat din greu sa uit ce-a fost odată Sufletul mai plânge și rana lui e mare Și iar stropesc cu rom petala cea uscată. La umbra densă a unui suflet

De-ar fi să te descriu la răsărit Ai fi cafeaua ce-mi face gândul clar Și la apus te-as povesti din nou Ai fi parfumul dulce de nectar. Pe pielea ta lumina capătă alt sens Și când zâmbești

Fără cuvinte, vorbind prin mângâieri Pe tâmplele cărunte să mă atingi cu dor Să mă las cuprins de palmele-ti flămânde Sa îți simt parfumul prin fiecare por. Să îți desfaci parul și apoi zâmbind

Te-ai dezvelit de tot la mine-n suflet Sa te-nvelesc cu șoapte și povești Să-ți țes veșmânt, sa te acoperi Cu zâmbete și mângâieri copilărești. Te-ai dezvelit, sa pot să-ți gust nectarul Și să

De la apus la răsărit, as vrea Cu tâmpla mea să îți ascult buricul Sa desenam pe pielea noastră uda Un tatuaj, dorința și totul și nimicul Sa ne învăluie printre sunete mute Printre culori ce cad să

Când norii altora se-aduna Și îți promit că te-ocrotesc Și tu ii crezi, iar ei îți fură Lumina ta și nefiresc, Îi lași să te cuprindă toată Și iar îi crezi când îți șoptesc, Că nu-i nimic greșit în