Katyn

Spre dimineață am văzut un film zguduitor, Katyn, lansat în septembrie 2007, regizat de Andrej Vajda. Alături de Roman Polanski și Krzistof Kieslowski formează tripleta de aur a regizorilor polonezi. Filmul redă o dramă profundă a poporului polonez, răsfrântă și în familia regizorului. În 1940 comuniștii ruși au ucis aproape 22 000 de mii de prizonieri la Katyn, Harkov și Kalinin. La Katyn au fost asasinați 5000 de ofițeri printre care și tatăl regizorului, căpitan în Regimentul 72 infanterie. Sunt răvășit. Imaginile m-au cutremurat. Simt undeva în esența ființei mele o vinovăție metfizică chinuitoare. Aparțin unei specii a regnului animal care s-a comportat mizerabil, mutilând și sacrificând semeni pe bandă rulantă. Pentru atrocitățile comise la Katyn, la Dachau, la Auschwitz, la Hiroshima sau aiurea pe Terra, vina este colectivă. Unii au fost criminali în adevăratul sens al cuvntului, alții au fost fie nepăsătorii, care au înțeles dar nu s-au implicat, fie cei care le-au cântat în strună asasinilor, indiferent de rasă și culoare, practicând o maieutică predefinită ca rezultat, necesitatea spațiului vital sau binefacerile dictaturii proletare. La Katyn mii de oameni au fost împușcați în ceafă, fiind aruncați necreștinește în gropi mortuare comune, imense. Te întrebi pe bună dreptate, ce adevăr immanent le-a dat dreptul ucigașilor să comită o asemenea monstruozitate? Niciun drept cutumiar sau consacrat ca practică juridică internațională, doar primitivismul comportamental și nepăsarea așa zisei lumi civilizate. Crema inteligenței poloneze a fost măcelărită. Bolșevicii ruși, contaminați de lașitatea genetică, lăsată moștenire de Lenin, părintele sifilitic al gregarei Revoluții proletare au pus inițial toată porcăria asta pe seama nemților. În 1943 nemții au descoperit gropile, au facut o comisie de investigare internațională a genocidului, formată din 12 membri printre care și un legist român, au chemat Crucea Roșie Internțională și i-au pus în dificultate pe Aliați, care îl scărpinau între cornițe pe Stalin, tartorul șef al iadului roșu. Bolșevicii nu au recunoscut monstruozitățile, cum nu au recunosct nici masacrarea propriilor conaționali, nici uciderea prin înfometare a milioane de ucraineni, nici crimele comise în Basarabia și Peninsula Crimeea, nici comunizarea forțată din Estul Europei. Au fabricat dovezi false, au împăturit cazul în lașitate și l-au aruncat în curtea adversarilor ba mai mult, în nesimțirea lor crasă au încercat și la Nurenberg să-i culpabilizeze pe nemți. Mii de familii poloneze au fost îndoliate. Sufletele lor cernite au fost încătușate de cenzura comunistă, au fost oprite să se spovedeacă, au fost oprite să rostească numele călăului și al eșafodului nației, Katyn, un sat pierdut în pădurile de lângă Smolensk. Referitor la film Vajda se explică: aș fi putut să fac un film politic, în care să arăt toate tratativele secrete pe subiectul Katyn, să arăt ce atitudine au avut marile puteri față de această tragedie. Un film despre cum, după război, polonezii au fost abandonați de aliați, și au fost mințiți o lungă perioadă de timp… Am făcut însă un altfel de film, care arată același adevăr dureros, dar în care eroii nu sunt ofițeri și soldați, ci femeile acestora, care așteaptă, chinuitor, întoarcerea soților, fraților și copiilor. Ele trăiesc așteptând, în fiecare zi, în fiecare minut, ani la rând, fără să abandoneze speranța că vor deschide într-o zi ușa și în prag va sta bărbatul pe care îl așteaptă de demult. Filmul nu convine tuturor, Vajda fiind acuzat că răscolește un eveniment tragic care sporește animozitățile dintre ruși și polonezi. La o conferință de presă regizorul a fost întrebat de către ziariștii ruși de ce militarii polonezi nu au luptat, dacă erau viteji și s-au predat în masă. Răspunsul intelligent a fost curajos și pedagogic în aceeași măsură: pentru că nici o minte civilizată nu și-ar fi putut închipui ceea ce a urmat! Într-adevăr, compatibilizarea comuniștilor cu noțiunea de civilizație sau democrație este un nonsens! Asociez drama istorică a Poloniei, ciopârțită de mai multe ori teritorial și uman, la modul barbar în ultimele două sute de ani, spuselor pesimiste dar confirmate de istorie, ale lui Emil Cioran: sunt oameni (am putea completa și popoare), cărora le este dat să guste numai otrava din lucruri, pentru care orice surpriză este o surpriză dureroasă și orice experiență un nou prilej de tortură.