Portocale (III)

Întâlnirea cu Ioana se derulă altfel decât prevăzuse și asta îl punea pe Andrei într-o încurcătură vizibilă. Filmul fusese atât de neinspirat ales încât nici nu deveni subiect de conversație pentru cafeaua de după. În cafeneaua mică, plină de fum, Ioana părea stingheră și ușor intimidată. Se juca minute în șir cu o șuviță blondă, rebelă, un gest mecanic, nervos. Conversația lâncezea. Andrei o privea în voie, o descoperea, aproape că o desena imaginar, ochi, sprâncene, buze, gât... Ioana... Se descopereau de fapt unul pe celălalt, în gesturi puțin stângace, râzând ușor forțat, între tăceri și discuții banale. Ioana își comandase o înghețată și Andrei o privea fascinat cum duce lingurița la gură cu gesturi de copil întârziat. Nimic feminin, nimic provocator în felul ei de a mânca înghețată, ci numai un soi de neîndemânare copilăroasă care sfârși prin a-l amuza. Asta era Ioana. Băiețoasă și totuși feminină, senină, ușor încurcată de insolitul situației sau de prezența lui, tăcută. Ciudat de tăcută. Andrei continua să o deseneze pe retină. Părul ei lung, blond închis, era prins într-un soi de coc neglijent strâns cu o clamă. Ochi mari, căprui, frumoși dar comuni, ochi de copil prins copiind. Ceva nedeslușit, o expresie pe care nu putea să o definească, ceva între vinovăție și candoare, un fel de privire suspendată la jumătatea unui gest. Și pistruii. – De ce-ai venit? o întrebă el brusc, cu un ton ferm, bărbătesc, sigur de sine. Se aștepta la o reacție evazivă și din nou stingheră, voia să o provoace să vorbească, să destindă atmosfera, obligând-o să pună în cuvinte un subiect delicat ca apoi să arunce o glumă și să o înveselească. Ioana îi răspunse simplu, ca și cum ai spune „bună-ziua”: – De ce m-ai invitat? Seara se încheie destul de repede, o conduse până în fața casei (locuia la casă, deci!) și își luară bun rămas fără să hotărască o altă întâlnire. Ajuns acasă, Andrei rememoră scurt ciudata întâlnire, gesturile Ioanei, starea ei de agitație, ochii de copil, zâmbetul ușor încurcat. Era „altfel” (orice ar fi însemnat acest altfel) sau poate numai foarte timidă. În conversațiile lor de mai târziu, nu încetase să o tachineze în legătură cu această primă întâlnire „încordată” cum îi plăcea să spună. În săptămânile următoare făcură împreună lungi plimbări în parc sau pe bulevard, între tăceri și discuții serioase. Andrei descoperea fascinat o Ioană plină de nerv, de istețime și de spontaneitate în conversație. Numai în conversație. Gesturile ei erau întotdeauna abia schițate, aproape că nu gesticula. Atunci când se entuziasma numai ochii o trădau. Deveneau brusc strălucitori, aproape scânteietori. Ioana se compunea din ochi și pistrui. Picioarele ei lungi (care îl obsedaseră după întâlnirea din tren) nu erau decât o prelungire firească a ochilor. Un punct de sprijin. Oricât încerca Andrei să o definească, să o reducă la un tipar cunoscut sau dorit, Ioana scăpa de fiecare dată, alunecând parcă, mereu nouă, mereu proaspătă și totuși deloc enigmatică. Ioana era Ioana. Și-atât. O portocală din care ai o poftă nebună să guști.