Poezie
Zâmbetul
2 min lectură·
Mediu
Se încolăcește înaintea ta,
Separat în lumină și în timp.
Îl vezi și cauți frumusețea din tine,
Care se reflectă cumva în el,
Se destramă în mii de gânduri,
Toate de aceeași culoare,
Și lucește.
Nicicând nu vei mai zâmbi
De verdeața unui copac.
De irizările lui în ore târzii.
Nicicând el nu se va mai răsuci
în fața ta.
Și privindu-l și privindu-te pe tine, o știi.
Să aduni momente care se ramifică
asemenea unor ramuri,
Fiecare oră cu arborele ei de senzații
Care se regăsesc în atâtea mișcări intime
Din el și din tine.
Dar nicicând bucuria sau îndoiala
Nu vor mai reflecta formele luminii.
Ele se pierd într-o vastitate
întinzându-se dintotdeauna.
Va mai putea eterna reîntoarcere
a fâlfâitului de aripi
Să dea o formă de zâmbet
Nimicului?
Va mai putea acesta
Să se preschimbe
În două mâini mișcându-se
Sub mii de întrebări?
Când arborele se încolăcește
O singură dată spre lumină.
Iar strălucirea și umbra se joacă
într-un singur timp,
Pe care mereu îl ramifici,
Îl cauți;
Îți întinzi mâinile spre frunze și lobi,
Spre bucuria din luciul mișcărilor tale,
încetineala timpului lor, care
să te-mpresoare.
Și nicicând amintirea aceleiași lumini
Nu ți se va mai deschide sub gene.
Ele ți-au fost date pentru un strop de timp,
unindu-se, și pentru a căuta,
deschizându-se neîncetat;
O picătură din acea
mișcare a trunchiurilor de arbori,
Pe care clipind,
O revezi și o-ncerci.
Cu mintea și ființa,
mereu o alergi.
Nimicul nu va mai zâmbi
niciodată la fel
fără tine.
002000
0