Musafiri la miezul nopții

Musafiri la miezul nopții Seria „Povești pentru Delia” -A fost fetița cuminte ? -Bursucel a spus o prostie ! -Iar tu l-ai pârât, așa e ? Delia amuțește. -Astă seară, încep eu, îți povestesc despre Ion Porcaru … -Mă tată, una de când erai tu mic. -Bii-ne ! Împăratul bostanilor și Costică Năvârgeac... -Atunci m-am supărat și nu mai vorbesc cu tine ! -Așa va să zică … credeam că cel supărat eu sunt ! Pe care o vrei ? -Când a găsit Lupșa iepurașul verde cu piciorușele roșii și cu doi nasturi albi ! -Aaa, ce nostim a fost iepurilă! Până și mamaia îl iubea, că era singurul cu doi nasturi albi și-l chema Vasile. Pe vremea când trăia el mă duceam așa des acasă ! Toată lumea se bucura. Iepurii săreau pe o ladă și țipau să le aduc foi de varză. Duman vițelul arunca din picioare și se lua la împuns cu mine iar Lupșa mă simțea de la o poștă și până nu stam de vorbă cu ea, nu se potolea. -Hoțomanco dai din coadă și nu zici nimic. Ce s-ar face mamaia fără tine ? și-o mângaiam, iar ea întindea botul pe labe și-apoi deodată sărea, o lua la fugă, făcea câteva tumbe și drept pe umerii mei ateriza, să mă răstoarne, nu alta. Gata, gata, am treabă, mai stau de vorbă și cu mamaia, n-am timp numai de tine și-o lăsam slobodă că altminteri se sugruma în lanț. Seara în casă, mamaia îmi povestea cine-a murit în sat, că s-a certat și s-a-mpăcat cu Sineta, că o să vândă vițeaua că nu mai poate să aibă grija ei și tot așa până ne apuca miezul nopții. Și-ntr-o astfel de noapte, de nu se vedea la trei pași, ne trezesc niște urlete de nu știam dacă sunt aievea ! -E bețivul de Bâră, îmi fură fânul din pod , știe că sunt singură. -Mamă, cu Lupșa în curte, nu s-apropie țipenie,sunt sigur. -Atunci cine să fie la ora asta ? Și mamaia a deschis fereastra spre curte. -E cineva acolo ? răspunde ! Șo pă el Lupșa, șo pă el ! Pretutindeni liniște apoi iar hămăitul cățelei. -Lupșa, vino-ncoace, a strigat mamaia și lupoaica a proptit picioarele în pervazul ferestrei și scheunânâd se lăsa mângâiată pe cap. Apoi a sărit în întuneric, a alergat la poartă, a revenit pentru o clipă la geam și iar a plecat lătrând. -Precis e cineva, aprinde felinarul și vezi cine ! Eram băiat în toată firea și nu voiam să-i arăt mamei că mi-e frică de întuneric, om sau lighioană, așa că am căutat bâta cu ținte și-am ieșit în curte. O pală de vânt mi-a stins felinarul iar negura de nepătruns s-a așternut în fața ochilor. Am rămas locului și ascultam. Lupșa pe lângă mine, se repezea ca bezmetica în pămant și urla cum n-o mai auzisem. Din pădurile înconjurătoare îi răspundeau la fel alți lupi. Cât eram eu de curajos, de data asta am băgat-o pe mânecă. Haitele hălăduiau si-o chemau pe Lupșa în mijlocul lor iar ea rămăsese în șezut și scheuna cu întreruperi mici. -Du-te Lupșa, du-te, dacă vin lupii aici ne omoară. Am intrat în casă foarte agitat. -Mamă, pe Lupșa a apucat-o frigurile și-n loc să plece a chemat haita încoace. Vuiește pădurea de urletul lupilor. S-o închid în pivniță ? Bodogănind mamaia a aprins felinarul și-am ieșit în curte. Când ne-a văzut, lupoaica s-a zvârlit înainte. Vântul ne-a stins încă o dată felinarul. Nu se vedea nimic. Ne-am apropiat cu mare grijă și am scorocit într-o grămadă de găteje. Lupșa se da de ceasul morții iar mie îmi tremurau picioarele. Deodată mamaia îmi făcu semn. -L-am zărit, e ascuns aicea, șo pă el Lupșa ! -Mi-e frică tata , cine era ? Delioara s-a strâns toată și s-a băgat în mine. -Un biet arici, se făcuse ghem și Lupșa da să-l apuce dar țepii o făceau să urle de neputință și durere. -Uite vinovatul ! Ne-am speriat de pomană, nu-i așa mamă ? -Pune-l în găleată aia verde și bagă-l în magazie, a răspuns ea oțărâtă. Hai la culcare. Abia ne băgasem în pat și Lupșa a început iar. -În noaptea asta nu mai dormim, dacă nu ți-e greu du-l la gârlă și zvârle-l în răchită. Am intrat în magazie în mare grabă.Găleata și ariciul nicăieri! Lupoaica potolită ca prin minune se așezase la gura cotețului și nu da semne că ar vrea să-l mai caute. -Hai Lupșa, ce aștepți ? -Ham, ham, a sărit ea veselă. -Lasă-mă, nu-mi arde de joacă. Ar trebui să fii mai deșteaptă. Cum de nu știi că ariciul e prietenul nostru? Mănâncă șoarecii , șerpii, adună albinele moarte și tu ce faci, îl sperii și mai ridici și pădurea-n picioare cu urletele tale. Frumos îți șade ?!! Lupșa da din coadă și ochii îi jucau veseli. Zorii zilei mijeau la orizont. -Am plecat și te rog un scâncet să nu mai aud, ai înțeles ? Ditamai cățeaua și te sperii de-un arici, halal să-ți fie ! -Ham, ham, a aprobat ea. Când să cobor treptele magaziei, Lupșa a sărit de la gura cotețului și-a împins cu laba un ghemotoc negru. S-a rostogolit la picioarele mele. -Alta acum, ți-ai găsit de joacă, n-ai decât, pe mine lasa-mă să mă culc! -Hauu, hau hauu, a urlat din nou la gura cotețului. L-am deschis într-o doară. De spaimă, am sărit ca ars. În lada în care ouau găinile se chircise Costică zis Năvârgeacu. -Măi nene, ce cauți aici? l-am întrebat cu jumătate de glas. -M-am jucat cu ariciul matale! Afurisita de cățea până n-am intrat în coteț nu mi-a dat pace. -N-ai spart ouăle din cuibar ? -Am avut grijă, le-am băgat în sân ! -Aaa ! -Închide și tale cățeaua, să pot ieși, mi-a cerut Costică Năvârgeac. -Þi-e frică ? -Nuu, da vrei să sparg ouăle ? -Haide, ieși, o țin eu! Altă dată nu știu dac-o să mai fac la fel. Să nu uiți asta ! Să nu uiți, repetam luptându-mă cu Lupșa, iar el se pierdea pe drumul mare lăsând în urmă o dâră de gălbenuș. -Gata Delioara, somn ușor. -Tatăă, Costică era un om bun ? -Era și el un om ca toți oamenii , cam Năvârgeac! Și-am încălecat pe-un os Și ne-am pus cu burta-n jos. Nicolae Aurelian Diaconescu