Iertată să fiu, Doamne!

L-am găsit în amurg, dansând cu ploaia. Am chemat norii și i-am implorat să mai cânte ca să fur o clipă din privirea revărsată peste chipul lui. Și când norii au tăcut, am început să plâng, iar hohotele mele au plecat cu vântul departe, până ce nu le-am mai auzit! L-am zărit odată cu venirea dimineții, când culegeam rouă. Am strigat după soare și l-am rugat în genunchi să-și întârzie răsărirea, să nu gonească picurii de apă. Și când mândrul astru s-a înălțat pe cer, am căzut îngenuncheată de propria mea umbră. L-am zărit pentru o clipă doar la marginea dintre suspine și vedenii, când îmi surâdea dulcea amăgire. Am urlat timpului, spunându-i să se oprească, să mă umplu pentru totdeauna de sufletul lui. Și când timpul s-a urnit după eternitatea simțirii mele, am îngenuncheat ucisă de indiferență. L-am zărit în adâncul unei inimi bătrâne, când căuta să-mi prindă cutremurarea, scumpa adorare. Te-am invocat atunci, Doamne, șoptindu-ți să-l faci să mă găsească. Și...iertat fie-mi gândul, Doamne, căci mă simt pătrunsă de întunericul ce s-a abătut asupra mea! M-a zărit într-o noapte cu ceață, cruntă răzvrătire și a implorat gândurile să mă aducă înapoi. Dar mugetul furtunii dezlănțuite de norii ce s-au abătut asupra noastră oprindu-i glasul, m-a lăsat să plec! Azi am aflat că nu moartea ne va despărți, ci viața. E ceva obișnuit! Doar că nu știu cum să merg mai departe!