Poezie
39.7
1 min lectură·
Mediu
prin albia mea curge doar noaptea
o sete ca un stilet pângărit
îmi hăcuiește încheieturile firii
las ielele să-mi adoarmă legea
în carnea fiebinte a dorului
respir aer din plămânii unui tigru
îi simt foamea liberă de lacrimi
ispita de a mușca fără dragoste
mai singur fără o mie de întrebări
pășesc înspre centrul pădurii
mă întreb ce fel de adevăr
îmi închide ochii într-un tainic miros
de ce luna tulbură adâncul infernului
zvâcnind orgiastic salbe demonice
o voce îmi spune că moartea și viața
sunt partenerii perfecți de dans
că-n fiecare călătorie caii poartă pe piept
stigmatele descântecului de iarbă
între o apă fără nume și-un strigăt
ifriții decapitează tăcerea
pe altarul păgân dintele de fier
al cerului devoreaza stelele
până la prima lumină
086.320
0

de fiecare dată când citesc un poem al tău, este nevoie să-l recitesc. mereu găsesc alte sensuri versurilor tale.
văd aici, preocuparea către alte zări, alte tărămuri negre ale ființei.
sunt imagini clare, bine definite; ai adoptat o \"tehnică\" pur picturală.
totul este la persoana I, imagini tablou ale unei stări sensibile și împletiri ale gândurilor dincolo de orizont.
observ o atitudine nouă în poeme tale, ești original și te învărți mereu în jurul aceluiași păienjeniș de lumină și umbră.
genul acesta de poem poate provoca o durere spontană, un moment de gândire și multe semne de întrebare.
Madim