Negru Iulia Daniela

E aproape un an de când nu mai scriu nimic în afara jurnalelor de călătorie. Atâtea țări, atâtea locuri în doar un an, nu puteam să le las fără sunet și cuvânt. In ultimul timp, nici acelea, semn

Mă săturasem de iarnă, de frig și de singurătatea camerei mele. Apele gândurilor se revărsau peste barierele lor și începeau să izbească năvalnic pe deasupra sufletului sfărâmat. Era atâta liniște

El vine în vis De ce mi-l gonești Dimineață tristă?

Aproape miezul nopții și pașii se joacă absent prin zăpadă. Noaptea atât de tăcută și frumoasă… dispar blocuri și lumini, se ascund drumuri prin întuneric. Luna se leagănă după pleoapa unui nor și

au fost odată ca niciodată sub ciorchine și covată doua case mititele una suflu alta iele doua chipuri de lumină dorul lumii nu-l alină fost-a zbor și fost-a soare poate două

Nici cer, nici frunze Soarele apune brusc Nimic și nimeni...

O adiere, Frunzele se pierd lin... Am zâmbit amar.

Stau adânc în mine și mă uit cum mă sprijin de același copac de ani buni. E copacul care apare desenat în fiecare an în alt jurnal. Ființa ce se sprijină de el sunt eu. Și e mereu alta, așa cum și

Tinerii se plimbă cu cărțile în mâini podeaua scârțâie în camera de hârtie afara întunericul se scutură de nori și intră în cer.

când? când? spune, dragoste albă nu, nu sunt albă trebuie... ah, trebuie să plec acum cine? cine? haide, recunoaște, spune adevărul te ascunzi cumva? nu, deloc am întâlnire cu

Hai să ne jucăm de-a dragostea eu am să mă prefac că știu pașii iar tu mă vei încuraja să dansez din ce în ce mai repede mai adânc mai complet hai, fii mai

a fost odată ca niciodată sub ciorchine și covată două case mititele una suflu alta iele două chipuri de lumină dorul lumii nu-l alină fost-a zbor și fosta soare poate două

Cred ca facem parte dintr-o specie care mai are multe de învațat, bine învelita în prejudecațile ei - colaci de salvare într-o lupta disperata cu timpul și cu nesiguranța unui sistem mai larg de

iartă-mi plecările și venirile și râsul, plânsul, zâmbetul cel pierdut iartă-mă de tot și iartă-mă de mine, de tine iartă-mă pentru ziua de ieri și lumea de mâine pentru ceea ce s-a născut din

Iartă-mă suflete de pământ și de sare iartă-mă căci am uitat ușile și ferestrele deschise prin tine Am adormit sau poate am uitat de pași grei... liniște. După furtună N-a mai ramas

Nu toți vom muri dar toți ne vom schimba Curg în ploaie mi-s bolnava viselor rupte Sunt jumătate ochi jumătate întreagă Nu-mi vine să cred că poezia nu se mai naște din noi poveștile de

cu mâinile cotul nasul mă prefac că dorm mi-am născut un iubit sunt singură tu singur mă caut în orașul de alb înnoadă-te la celălalt capăt al lumii și lasă-mă câinii mă sfășie până la sânul

îmi zâmbește cu toate cuvintele prima iubire curge dintr-un copil lăngă Biserica Greacă te știu de atuuunci te duc înapoi în sertarul cu amintiri grele acolo spun zeii cald s-a făcut pe

am tăiat vara în cubulețe mici fiindcă iubitul meu a murit mă dau cadou pe un zâmbet aripile răsucite în jurul femeii presimt zborul frunzei fără copac dansează goală

Cânt într-o seringă de ploaie îmi atingi pe de rost sânul ei rămân dincolo înțelege-mă tinere bătrân nu mai sunt

și am impresia că am pierdut ceva drag ceva ciudat ceva parte din mine, ceva parte din noi și iar nu mai știm de unde am plecat dar mergem, mergem să prelungim clipa uităm chemările,

mă înrămezi într-un colț cu îngeri adio și n-am cuvinte mi le-ai luat tu le vreau înapoi quoi de nouveau ce mai veste-poveste cusută cu ață albă sunt alfa și omega cheia și

Murim o singură dată în viată cum de ce îti strecor pasul în pat vena tresare să-ti culegi ceva din plânsul ei altfel totul a fost în zadar o seară o viată