E aproape un an de când nu mai scriu nimic în afara jurnalelor de călătorie. Atâtea țări, atâtea locuri în doar un an, nu puteam să le las fără sunet și cuvânt. In ultimul timp, nici acelea, semn
Mă săturasem de iarnă, de frig și de singurătatea camerei mele. Apele gândurilor se revărsau peste barierele lor și începeau să izbească năvalnic pe deasupra sufletului sfărâmat. Era atâta liniște
aceasta e poezia pe care nu am scris-o ieri
am vrut să o aștern pe hartie
ascuțisem creionul bine - bine
dar literele nu au vrut să vină
cu trenul de șapte.
Aproape miezul nopții și pașii se joacă absent prin zăpadă. Noaptea atât de tăcută și frumoasă… dispar blocuri și lumini, se ascund drumuri prin întuneric. Luna se leagănă după pleoapa unui nor și
au fost odată ca niciodată
sub ciorchine și covată
doua case mititele
una suflu
alta iele
doua chipuri de lumină
dorul lumii nu-l alină
fost-a zbor și fost-a soare
poate două
Stau adânc în mine și mă uit cum mă sprijin de același copac de ani buni. E copacul care apare desenat în fiecare an în alt jurnal. Ființa ce se sprijină de el sunt eu. Și e mereu alta, așa cum și
când? când?
spune,
dragoste albă
nu, nu sunt albă
trebuie...
ah, trebuie să plec acum
cine?
cine?
haide, recunoaște,
spune adevărul
te ascunzi cumva?
nu, deloc
am întâlnire cu
Hai să ne jucăm de-a dragostea
eu am să mă prefac că știu pașii
iar tu mă vei încuraja să dansez
din ce în ce mai repede
mai adânc
mai complet
hai, fii mai
a fost odată ca niciodată
sub ciorchine și covată
două case mititele
una suflu
alta iele
două chipuri de lumină
dorul lumii nu-l alină
fost-a zbor și fosta soare
poate două
Cred ca facem parte dintr-o specie care mai are multe de învațat, bine învelita în prejudecațile ei - colaci de salvare într-o lupta disperata cu timpul și cu nesiguranța unui sistem mai larg de
iartă-mi plecările
și venirile
și râsul, plânsul, zâmbetul
cel pierdut
iartă-mă de tot
și iartă-mă de mine, de tine
iartă-mă pentru ziua de ieri și lumea de mâine
pentru ceea ce s-a născut din
Iartă-mă
suflete de pământ și de sare
iartă-mă
căci am uitat ușile și
ferestrele deschise prin tine
Am adormit
sau poate am uitat
de pași grei...
liniște. După furtună
N-a mai ramas
Nu toți vom muri dar toți ne vom schimba
Curg în ploaie mi-s bolnava viselor rupte
Sunt jumătate ochi jumătate întreagă
Nu-mi vine să cred că poezia nu se mai naște din noi
poveștile de
cu mâinile cotul nasul mă prefac că
dorm mi-am născut un iubit sunt singură
tu singur mă caut în orașul de alb
înnoadă-te la celălalt capăt al lumii și lasă-mă
câinii mă sfășie până la sânul
îmi zâmbește cu toate cuvintele prima iubire curge
dintr-un copil
lăngă Biserica Greacă te știu
de atuuunci te duc înapoi în sertarul cu amintiri grele
acolo spun zeii cald s-a făcut pe
am tăiat vara în cubulețe mici fiindcă
iubitul meu a murit
mă dau cadou pe un zâmbet
aripile răsucite în jurul femeii
presimt zborul frunzei fără
copac
dansează goală
și am impresia că am pierdut ceva drag
ceva ciudat
ceva parte din mine, ceva parte din noi
și iar nu mai știm de unde am plecat
dar mergem, mergem
să prelungim clipa
uităm chemările,
mă înrămezi într-un colț cu îngeri adio
și n-am cuvinte mi le-ai luat tu
le vreau înapoi
quoi de nouveau
ce mai veste-poveste cusută cu ață albă
sunt alfa și omega cheia și
Murim o singură dată în viată cum
de ce îti strecor pasul în pat vena
tresare să-ti culegi ceva din
plânsul ei altfel totul a fost în zadar o seară
o viată