uite cum îmi anulează orice instinct de supraviețuire
amintirea ta
a lăsat urme pe cimentul proaspăt
din fața casei
sub pleope atâta neliniște
(re)simt micile noastre
sunt zile în care-mi vine să plec
să-mi duc viața la plesneală printre
tenișii agățați de cablurile orașului
noaptea prin baruri exotice
cu fel de fel de oameni
oameni care n-au o zi în
cafeaua vărsată pe podea dimineața la 5
nu trezește nimic
în dimineața asta chipul tău poartă tatuajul ultimelor nopți
orașul ăsta te consumă prea mult
între coaste porți un trandafir negru
în
ucide-mă
cu riscul de a-mi descărna și ultimul cuvânt
de dragoste
am văzut ce se află dedesubt
spre sfârșitul căderii
zidurile calcaroase
întunericul cel mai profund
ca înainte de
nebunia pentru mine e ca o glumă proastă
mi s-a oferit gratuit
odată ce am lăsat în urmă
sufletul șters al dumnezeului vostru/
de atunci
mă trag tot mai aproape de oameni
brațe kilometrice se
în poemul ăsta
vreau să fiu singur
nu știu dacă următorul pas
va trece pe partea cealaltă a prăpastiei
sau voi cădea/
îi răresc
să mai înghit câteva
bule de aer
într-o pădure
la nesfârșit
venele mi se amestecă
în încheieturi
cu ochii pe jumătate goliți
caut să-mi spăl obrajii de orice urmă de atingere
după scârțâitul
ce tot vine din spatele ușilor închise în
să simt cenușa prin găurile pantofilor
moliciunea drumului sub trupuri incandescente
și să le ocolesc ca pe niște mine
umbrele celor învinși
sfârsitul unei zile nu e un capăt de drum
e poate
Și privesc din nou acei ochi străini
Viață a poposit odată acolo
Poate doar un grup de străluciri nomade
Care iluminau orașul după asediu
Te ascult cum delirezi după o injecție cu
în urechile mele răsună un cântec militar
pentru carnea de tun adusă la acest marș
este ultimul strigăt al morții
care își anunță venirea în ritmul tobelor
inima pulsează în bătaia pasului
