noi mai bătrâni și mai țicniți ca niciodată
uite cum îmi anulează orice instinct de supraviețuire amintirea ta a lăsat urme pe cimentul proaspăt din fața casei sub pleope atâta neliniște (re)simt micile noastre
în treacăt visele lor îmi țin de urât
sunt zile în care-mi vine să plec să-mi duc viața la plesneală printre tenișii agățați de cablurile orașului noaptea prin baruri exotice cu fel de fel de oameni oameni care n-au o zi în
dimineața când
cafeaua vărsată pe podea dimineața la 5 nu trezește nimic în dimineața asta chipul tău poartă tatuajul ultimelor nopți orașul ăsta te consumă prea mult între coaste porți un trandafir negru în
căderea III
ucide-mă cu riscul de a-mi descărna și ultimul cuvânt de dragoste am văzut ce se află dedesubt spre sfârșitul căderii zidurile calcaroase întunericul cel mai profund ca înainte de
căderea II
nebunia pentru mine e ca o glumă proastă mi s-a oferit gratuit odată ce am lăsat în urmă sufletul șters al dumnezeului vostru/ de atunci mă trag tot mai aproape de oameni brațe kilometrice se
căderea I
în poemul ăsta vreau să fiu singur nu știu dacă următorul pas va trece pe partea cealaltă a prăpastiei sau voi cădea/ îi răresc să mai înghit câteva bule de aer într-o pădure
sfârsit pe orizontală
la nesfârșit venele mi se amestecă în încheieturi cu ochii pe jumătate goliți caut să-mi spăl obrajii de orice urmă de atingere după scârțâitul ce tot vine din spatele ușilor închise în
smoke & mirrors
să simt cenușa prin găurile pantofilor moliciunea drumului sub trupuri incandescente și să le ocolesc ca pe niște mine umbrele celor învinși sfârsitul unei zile nu e un capăt de drum e poate
Absurd
Și privesc din nou acei ochi străini Viață a poposit odată acolo Poate doar un grup de străluciri nomade Care iluminau orașul după asediu Te ascult cum delirezi după o injecție cu
kamikaze
în urechile mele răsună un cântec militar pentru carnea de tun adusă la acest marș este ultimul strigăt al morții care își anunță venirea în ritmul tobelor inima pulsează în bătaia pasului