Neag Radu-Vlad

Nu există o unealtă mai eficientă pentru a ne face vulnerabili decât iubirea. Dar vai de cei ce folosesc iubirea ca pe o unealtă. Iubirea e fericire, împlinire și extaz. Tot ceea ce simțim pe lângă

Este o vară cumplită... Fiecare clipă mă arde ca un cărbune încins... Aș vrea să mă adăpostesc la umbră, dar n-am la umbra cui... E pustiu pe aici... prin sufletul meu... Tot peisajul e uscat,

Așteptarea asta mă sfâșie... simt cum ghearele ascuțite ale fiarei mi se înfing în suflet... Aș vrea să fug... Dar sunt înlănțuit... de frumusețea și conturul ei... un lanț invizibil, dar care îl

Mă inundă gânduri plumburii, atât de grele și de gri... de-ajung să mă înec cu ele... aș vrea să am un buton de stop S-opresc toate aceste valuri... sau un buton de adio... să mă adăpostesc

Mă cufund în visuri năruite de atâta secetă... Lighioane posomorâte mă bântuie haotic. Poate sunt eu, văzut în oglinda firii mele, pândindu-mi sufletul ca o pasăre de pradă care-și urmărește din

Stau singur pe podeaua rece cu fălcile-ncleștate în suflet, sperând că acest coșmar va trece. Ce groaznică singurătate mă înconjoară ca o haită de lupi flămânzi de orice bucurii. Chipul tău,

Mi-amintesc de mângâieri plăcute Care mai de care mai nocive, Mi-amintesc de serile tăcute, De reflexe, uneori, tardive. Mă-mbată, simplu, cu privirea ei Prea tainică și prea

Și s-au lăsat, apăsător, Ca un covor, lin așternut Oribile chinuri de dor Ce mi-au lăsat sufletul mut. Și s-a lăsat și noaptea grea Peste ținutul înghețat. Acum chiar nu mai pot vedea Nimic

E iarnă iar, e frig afară. Ninge, pământu-l transformă-n alb, Un om, pe drum, epuizat, slab, Alene, greu, încet coboară. E lunecos drumul, dificil, În jur de pericole e plin, Nu are cin' să-i

De ce iubirea e așa distrugătoare? Când ar trebui să ne ocrotească, să vibrăm de fericire, să ne aline sufletul? Câtă putere trebuie să ai ca să-ți lași sufletul în patimi, inițial poate mai

Poate fi omul mai singur de-atât, când nimeni n-ar fi în stare să-l înțeteagă? Sau e un semn de nebunie începută doar din simplul fapt că viața lui e deosebită? De ce e-atât de greu să ne

De ce-am ales această viață Când mii de alte vieți mi-erau pe tavă, Tocmai acum când n-am nicio speranță, Când viața-ntreagă este doar otravă. Poate sunt prost, poate e scris în stele Să îmi

Mă sfâșie durerea ca lupu-nfometat când sfâșie o oaie. Privesc în jur, totul e negru de parcă-a murit cineva. Sau poate moare. Mirosul pucioasei mă sfâșie mai tare. Tu ai putea să-mi dai o mână

Un gând al meu ce mă deprimă Așteptă, doar să ia amploare Și tot să schimbe-ntr-o culoare Și poate chiar să facă crimă. Acum tu afli cu stupoare Că el începe de s-exprimă, Armonios ca într-o

E greu să vezi dincolo de lucruri, Orbit de-o soartă prea materialistă, Când lumea are mult prea multe trucuri Și toată omenirea-i egoistă. ½Acum sunt liber½ ești tentat să spui, ½Și lumea se

Mă trezesc, la noi o liniște acută, Un corb se-aventurează lângă geam În șoaptă, \'ncet, păsările-mi cântă Și parcă-s mort, că viață nu mai am. Stând și ascultând acel cântec malefic Îmi vin