NC

În textele dumneavoastră primează un stil aparte. Într-adevăr, în mare măsură îmi plac procedeele la care recurgeți, deoarece, cutez să afirm, tocmai în croiul acestor proze recunosc anumite parități cu stilul personal. Mă refer, în primul rând, la \"forța\" de care dați dovadă atunci când descrieți un anumit episod, la pluralitatea amănuntelor compoziționale și, nu în ultimul rând, la aceste metode inedite de a încropi întregul.
În ultimul timp devenisem un cititor fidel al prozelor dumneavoastră.
Aștept și alte texte de această factură.

Cu amiciție, N.C.

Figura lui Martin, filtrată prin prisma personajului principal, cea de înăcrit sau neîngrijit, capătă aspecte bizare, rodul „stării” celui ce privește.
De remarcat și pluralitatea cuvintelor demne de a conferi fragmentului tocmai acea atmosferă necesară, un fel de alunecare în starea inerției parțiale, reliefate prin anumite elemente delimitative: „Pulberea aceea trebuia să o mestec ca pe o tapioca nutritivă”. „Știam că urma climaxul.”
Evident că după o frescă minuțioasă a unei realități aparente, intervine dialogul la fel de bizar. Răspunsul e cât se poate de relevant: „- În Împărăția cuvintelor...”.
Aici intervin alte personaje, menite, prin prezența lor aparent firească, să intensifice această reverie plauzibilă, un fel de transă, un gen de regat, o lume posibilă grație imaginarului debordant al autorului.

În pofida faptului că e postat în Atelier, mi-a plăcut această \"Demență\". Căutarea Eu-lui, îndeosebi, refracția sa pe lințoliul lucios al oglinzii, însoțirea reflexului realității personajului principal, totul, în mare măsură induce idei interesante.

Recomandare: În mod obligatoriu trebuie să folosiți diacriticele.
Încercați să dezvoltați subiectul și să conturați mult mai amănunțit personajele dumneavoastră.

Acest fragment nu e altceva decât o frescă măiestrită a spațiului și timpului reinventat. Atrag, în mod osebit acele constituentele ce croiesc atmosfera epocii respective. Însumarea lor precum și ansamblul numelor întâlnite clarifică portretul desăvârșit al lumii „de acolo” și „dintotdeauna”.

P.S.: Cred că „honklich” se scrie „hanklich”, dar, evident, aici e vorbă de modul de pronunțare.

Cu prietenie, N.C.

Citisem acest poem în original. (Rusa e a doua limbă în care învățam să vorbesc; româna - fiind cea de-a treia). Într-adevăr, aici ați redat cu exactitate atât ideea cât și valoarea textului original \"На холмах Грузии\".

На холмах Грузии лежит ночная мгла;
Шумит Арагва предо мною.

Dar mai e și altceva: ritmul complex (peon 4), figurile de stil și tot ceea ce induce stilului pușkinian aspectul genialității, în transpunerea dumneavoastră pare a fi o reflectare fidelă a lacrimii încrustate pe oglinda eternului.
\"...Nimic n-o torturează, n-o sporește...\"

Cu admirație, N.C.

Recunosc: am lecturat de câteva ori acest început de nuvelă și în cele din urmă am înțeles că respectivul text e una din acele scrieri care, în totalitate, se încadrează în ceea ce se numește PROZÃ. Pentru că în proză se relatează din perspectiva unui narator (aici divaghează în autor și personaj principal)evenimentele unei \"realități posibile\".
Cred că în acest text domnul Emil Iliescu reușește să inducă în mintea cititorului imaginea unei realități aparent veridice (mă refer la personajele secundare: Didi, Pătrașcu, Mirel... - cei care conturează posibilul, dar, totodată izbutește să eboșeze dimensiunea fictivă fără de care nu există literatură. Căci ficțiunea, ca fundamentul oricărei proze adevărate, nu e altceva decât imaginea imaginarului, ce se desfășoară dincolo de timpul autorului, într-o realitate aparentă ori destul de vagă.

Evident că \"Prizonierul cuvintelor\" însumează toate aceste concepte, anterior menționate, care duc și această proză a domnului Iliescu dincolo de hatul \"obișnuinței\".

Cu respect, N.C.

Ceea ce frapează în \"La cules de rodii...\" e tocmai teribila vigoare de a transpune în perspectiva plăsmuirii, în ficțiunea presărată pe alocuri cu elementele unui imaginar fastuos, o realitate închegată undeva la zăgazul amintirii cu vecia.

\"Și o femeie fără păr lung nu este femeie.\"

Citesc cu interesul sporit fiecare fragment din această operă. Ceea ce impresionează aici e tocmai forța descrierii spațiului (aproape mitic):\"...ai fugit cu caleașca la Sighișoara cu lalele din curtea preotului?\", timpului reinventat și, indubitabil, istoriei văzute prin prisma subiectivismului autoricesc.

Cu stimă, N.C.

Urmează un refugiu ca o mutație determinantă în percepere și înțelegere; un fel de scindare de propriul „EU”, retragere „în casa cea veche”, în acel unghi necesar din care știi că „…va ploua”, unde se simte „aerul greu de căldură”.
Oricât de indicibil nu ar părea aceast cadru: „Numai durerea nu a trecut odată cu ploaia.”, ulterior apare, totuși, un fel de monolog constrângător, urmat de „cauza acestei nesupuneri vitale la somn”.

Mă întreb de ce în miezul subtitlului apare punctul? „ziua a cincea(.) și ziua a șasea”

Aici e vorbă de o pauză necesară, un fel de cezură (a nu se citi „cenzură”!), proba pauzei ce atribuie acestui text un caracter puternic de interiorizare.

Cu respect, N.C.

Substanțialitatea (substanțialismul) ca și conceptul pe baza căruia, în „ziua a cincea”, e reflectat mitul creației, denotă în această parte câteva caracteristici esențiale, figuri de stil cu un caracter puternic al unui subiectivism interiorizant: pagini ce devin închisoare, aerul torid lăsând pe buze o crustă fină, acolo unde sângele se transformă în cerneală și vindecă aritmii.
Și chiar dacă această parte debutează cu o poetică plină de pandalii, ulterior, autorul glisează în sfera unui epic lucid, conferit de o dominație puternică a personajului principal: „TU”, hipersensibil, translucid, atât de existent în sufletul fiecărui creator: „Chiar și propriile lui trăiri, nescrise, decelabile din felul în care accentua un sens sau așeza punctuația…”

(va urma)

Cu mici excepții ce trunchiază ritmul interior al prozei: „ca mările toate de vie”…, surplusul repetițiilor stingheritoare în cadrul aceleiași fraze: „dacă ai fi plecat cu două zile mai târziu, vs. „dar ai plecat așa cum ai simțit…”, excesul antitezei: „de a pune în sensuri nonsensul”, într-adevăr, și în „ziua a patra” se simte aceeași forță de redare și concentrare a sentimentelor puternic interiorizate.
De remarcat însă și ignorarea unui subiect, unei narațiuni, lipsei de personaje croite în detaliu, pentru a conferi prozei o poetică de o plasticitate sinonimă reveriei ori amalgamului de stări înălțătoare. „Ai zâmbit în gând și copilei care va primi darul…”

\"întruna\" nu este eroare. Aici, în \"tot citești tu întruna despre pasiuni\" e sinonimul cuvântului \"mereu\"; prin urmare se scrie împreună.

În acest text frapează, în primul rând, folosirea persoanei a II-a; un procedeu inedit ce are drept scop înlăturarea stavilelor standardizării.
Frapează, totodată, capacitatea de concentrare a tumultului de acțiuni derulate în jurul „obiectului” predominant: trenul ca o estradă a intersecției de căi (îndrăznesc să afirm) ale destinului subversiv.
„De aici nu ai mai pleca”. Evident! E o proză ce se citește și recitește. Și, de fiecare dată, capătă alte valențe, alte înțelesuri, alte aspecte.

Cu stimă, N.C.

\"mânâia\" cu \"mângâia\".

Corectați \"să duci mai departe,...\" cu \"Să duci mai departe...\" sau puneți virgula după \"memoriei\"... pentru ca textul să fie perfectibil.

Persistă în acest epilog ceea ce autorul tăinuise de-a lungul întregii nuvele. Lecturând, cu fiecare nou fragment, cu fiecare alineat, eram conștient că după cortina subiectului încolțea ceva tainic, mitic și mistic. Dar iată doar un simplu exemplu: „mi-am dat seama că eu eram personajul nevăzut al acestei povestiri”.
Totodată, în text, apar și numeroase procedeele literare (a se citi “figuri de stil”) ce conferă creațiilor acestui autor specificități pe piedestalul cărora se croiește originalitatea inconfundabilă:
“clisa groasă a nisipului fierbinte”, „Noaptea învelise umerii uscați ai deșertului…”, “Noi suntem calea și tot noi suntem și călătorul...” . Evident că aceste exemple ar putea continua.
Deopotrivă frapează și stilul caracteristic, modul în care domnul Emil Iliescu, în “Popasul albastru” (lecturat în întregime, fără întreruperi cu alte lecturi) reușește să-și perinde cititorul printr-un univers mai puțin cunoscut sau accesibil.
Într-adevăr: bogăția și măreția acestui text sunt date mai ales de structura lui frazeologică, de idei unite într-un idiom sinonim irepetabilității.

Aștept și alte scrieri de această factură și anvergură din partea autorului.

Cu prietenie și venerație,
N.C.

Călătoria continuă în același stil caracteristic. Apar aici, în cadrul acestui fragment intercalări de realități desprinse parcă din lumea unui basm oriental imaginat până la ultimul detaliu. Astfel, autorul aduce în prim-plan personaje demne de a conferi întregii scrieri un caracter aparte, un gen de glisare dinspre realitatea deșertului înspre misticismul tuaregilor.
Remarcată e și descrierea Sorayei: „Abia atunci am zărit silueta unui alt personaj, pe care îl creasem în periplul acelei zile: Soraya”. Pare-se un personaj cheie în structura subiectului; aș îndrăzni să afirm: un fel de fata-morgana.
Concluzionând, adaug că fiecare fragment din “Popasul albastru” (trebuia să recitesc fragmentele anterioare, să reușesc să pricep ideea acestei proze), fiecare fragment, deci, frapează prin ineditul, incursiunea într-un univers mai puțin cunoscut și, nu în ultimul timp, printr-o virtuozitate specifică de care dă dovadă autorul.

Cu prietenie,
N.C.

...aidoma întregului text scris într-o notă caracteristică. O proză ce respiră prin porii unui trecut înodat în paingul amintirilor eterne. \"Jocul actorilor a fost deosebit...\", pentru că subiectul, scenariul sau stilul autorului trecuseră dincolo de hotarele timpului firesc.
Prin urmare \"Ulița lupilor\" cu siguranță se încadrează în rubrica textelor eterne.

Cu respect, N.C.

Același stil caracteristic, împletiri de cuvinte, croiuri de fraze rupte parcă dintr-o epocă trecută în uitare: \"Milord, deși amintirea asta îmi toarnă-n suflet picuri de rea și leneșă cucută, la apriga-ți dorință mă învoiesc s-o depănăm din nou!\"
De remarcat firul epic, desenul personajelor ce trec prin cele mai stranii episoade, prin prisma posibilului situat la hatul imaginarului. Corăbii, sclavii ce-și pun în lanțuri soarta, banchize înghețate și alte elemente epice conferă întregului text un caracter aparte.

P.S.: Aici, în această proză, descopăr că se poate scrie și... altfel.

Cu respect,
N.C.

Uvertura unui text ce se vrea gândit în detaliu. Un timp istoric compozit, un timp mitic slujește drept piedestal pentru o poveste vibrantă, desfășurată undeva într-o Anglie îndepărtată: „Pe ulițele comitatului Bristol…”.
Ca și în celelalte proze ale autorului, și aici se remarcă aceleași principii de compoziție. Astfel, se folosesc serii de figuri de stil originale, demne de a articula și reliefa proiecțiile unui spațiu extrem de posibil. „…faldurile fumurii ale furtunii” – iată doar una din aliterații ce conferă acestei proze aspectul plăcut de melodicitate.
Evident că dincolo de numele personajelor apar și dialoguri rupte parcă dintr-o altă epocă; atât de bine încadrate în structura subiectului.
Prin urmare, la reluarea lecturii, se poate sesiza faptul că această proză e scrisă cu mare atenție, e gândită în detaliu, e hăcuită în fragmente croite cu precizia sculptorului pentru a conferi întregului profilul desăvârșirii.

...cu : \"Место встречи изменить нельзя\".
Пятисерийный остросюжетный телевизионный фильм, снятый в СССР режиссёром Станиславом Говорухиным по роману братьев Вайнеров «Эра милосердия».