NC

Cum adică să justific plagiatul? Nu eu sunt autorul acestui poem. Doar ați văzut și dumneavoastră biografia acestui autor. Noi, la vârsta noastră (din acest punct de vedere suntem apropiați, după cum observ) nu cred că ne permitem să publicăm atât de multe volume.
Eu, pur și simplu, am găsit acest articol. L-am prezentat drept exemplu (comparație), iar dumneavoastră ați tras concluzia finală.

\"…pentru că totul seamănă cu acele nopți de tinerețe nepăsătoare azvârlind orele de-a dura pe «caldarâmul străzilor», lăsând minutele să curgă inutil…\"

(O aventură în timp – Ana Blandiana)

...pentru că toți greșim uneori...

„…coloane înguste tropăind peste «caldarâmul străzii»…”
(Concert la Carnegie Hall - Constantin Virgil Negoiță, Profesor la Universitatea Hunter din New York)

A – B era doar o presupunere, nu o afirmație. Mulțumesc! Am înțeles. (Mea culpa!)

„ați ajunge să citiți mai mult decât scrieți” – Am înțeles și asta! N-am să mai scriu ( a se citi „posta”) aici.

\"miza a fost condensarea\"

\"stim amandoi despre ce-i vorba, nu-i asa?\"

\"chiar poate fi un alt nume al poetului.\"

Sigur că știm, de aceea n-am să mai insist, din respect pentru text.
Sincer? E o proză foarte bună.

Mici rectificări, dacă mi se permit:

«„Mă numesc Andrei (,) dar cei care mă cunosc îmi spun „Bondocu”.”
Rîul era frumos (,) dar fata avea cei mai frumoși sîni din lume.
Puteam să scriu despre rîu (,) dar nu știu dacă-i la fel și acum.»
– subordonatele adversative și conclusive se despart prin virgulă.

«Îmi place să beau o cafea(,) neagră, în fiecare dimineață.
Noaptea, pătrată, uscată.»
– între substantiv și adjectiv nu se pune virgula.

«Hărmălaia și glumele pe care nu le înțeleg(,) cînd ieșim din șut » – propoziția circumstanțială de timp se desparte prin virgulă doar dacă în regentă se află un complement circumstanțial.

„S-au înclestat amândoi într-o luptă violenta, s-au strâns de gât reciproc, și-au împins unul altuia bărbiile cu podurile palmelor, pentru că în cele din urmă să se prăbușească amândoi și să se rostogolească pe linoleumul pe care femeia de serviciu tocmai îl spăla.”

[ criticul literar Alex. Ștefănescu - O bataie ca-n filme între Cezar Ivănescu și Mircea Dinescu – Ziarul de duminică (3 feb. 2010)]

17. M-a dus în curtea de afară unde se aflau odăi și un «caldarâm», de jur împrejur; «pe caldarâmul acesta erau treizeci de odăi».
18. Caldarâmul era pe lângă porți și era de-a lungul porților: acesta era caldarâmul de jos.

(Biblia – Ezechiel)

...într-o revistă literară de prestigiu, la un autor consacrat, am întâlnit și expresia \"caldarâmul nopții\".

CALDARÂM \\~uri n. 1) Strat de blocuri (din lemn, din piatră etc.) cu care se acoperă un drum sau un teren; pavaj. 2) Drum sau teren acoperit cu un astfel de strat; pavaj. /<turc. kaldirim

...deci, și terenul de forma unui pătrat (să zicem), undeva în fața casei, acoperit cu stratul de piatră tot caldarâm se numește (că doar nu e stradă).

E doar o explicație, nu contradicție.

«Mirosul, în aerul înghețat, al rămurelelor era ca o bucată de trecut, ca o banchiză invizibilă desprinsă dintr-o iarnă străve¬che care înainta în camera mea, adeseori brăzdată de altminteri de cutare parfum, cutare lucire, ca de ani diferiți în care mă re¬găseam cufundat din nou, năpădit chiar înainte de a-i fi identifi¬cat prin voioșia speranțelor de multă vreme abandonate. Soarele venea pînă la patul meu și străbătea peretele transparent al corpului meu subțiat, mă încălzea, mă făcea să ard precum cris¬talul.»

versus:

«Acel miros din camera mea avea un parfum și o lucire specifică. Soarele mă încălzea…»

Primul fragment sunt sigur că aici ar fi contestat de mulți autori. Al doilea e o sinteză și mulți ar zice e mult mai clar și mult mai accesibil. Doar că în al doilea fragment lipsește orice figură de stil (spre exemplu comparațiile prezente în primul fragment) ceea ce anulează ideea de literatură.

Știu că în prezent, îndeosebi în proză mulți pun accent pe această zvâcnire, pe un subiect captivant și dialoguri incitante. Însă, dacă citesc volumele distinse cu diferite premii literare (Booker, Medicis, Femina, etc.), observ că absolut toate prozele de acolo abundă de asemenea figuri de stil. Altfel se ajunge la banalitate. Punctele de suspensie, nehotărârea și suspensia sunt necesare în textele clasice.

Din păcate aici nu există așa ceva, dar pe alte site-uri, din alte țări, autorii sunt clasați pe categorii: clasică, descriere, subiect, acțiune, etc. Prin urmare acolo nu mă aventurez să comentez textele din categoria „acțiune”, căci nu sunt în stilul meu.

Ceasul ce țesea minute iluzorii sau ore fatidice, în acest fragment simbolizează un timp al amărârilor semnificate prin macule de sânge coagulat. Reversul, croit pe fundamentul evocărilor luptelor din primul război, lasă urme adânci pe velința sufletului personajului principal. „Jurându-și să scoată din fântâna pustiită a sufletului ei apa vie…” iată cât de evocativ, metaforic ori ingenios poate fi redat un întreg torent de simțiri înălțătoare.
Și ca timpul să „rimeze” cu eternul, evident, cum e și firesc, apare un alt element ficțional: «cabala» (cum scrie autorul) ori timpul ursitei, al destinului ce, spre finalul acestui fragment, treptat, glisează spre fatidic, spre momentele nepriincioase, întruchipate printr-un alt personaj marcant, doctorul Rogoz.

Am citit cu interesul sporit cele trei fragmente din „Vintage”. Am sesizat ceea ce tind să numesc „supraviețuire, obsesie, frământare tainică” în cele din urmă: „Luc simțea că lângă el timpul capătă întotdeauna alte reverberații în sufletul ei singuratic”

Ulterior, în acest fragment, rolul esențial e atribuit dialogului puternic individualizat, dar plin de elementele realului ce, parcă, anulează filonul ficțiunii. Poate, exceptând ritmul deprins, tocmai de aceea lectura devine atât de facilă.

Lucreția ori Luc e un personaj arhetipal, atât de necesar în reliefarea subiectului, o inflexiune particulară, aproape distinctă în raport cu viziunea general-autoricească. Pentru că tot ce „se întâmplă” e filtrat de percepția personajului principal, e descris prin „vocea” lui (ei), ceea ce intră în categoria exemplificării, etc. devine elementul complementar, necesar făuririi unui text perfectibil.

Mi-a plăcut. Într-adevăr o selecție unanimă; autori aleși cu atenție, ceea ce induce aspectul calității.

Recunosc în acest fragment vigoarea creionării amalgamelor detaliate, gravitând între stări interioare ale personajului principal (…Senzația nu a dispărut nici când s-au împins în pereții coridorului…; Am avut dintr-o dată impresia că mă scufund, că mă pierd într-un haos irespirabil, apoi am fost scuipat afară și mi-am încleștat mâinile în mușamaua mesei….) și descrierea spațiului plauzibil, reflexe impecabile ale acelorași trăiri (Îmi recunoșteam chipul în oglindă. Ridurile de pe frunte, urmele loviturilor, ochii înroșiți… etc).
Aici, autorul atinge ranguri marcante, piscul piramidei numite „proză profund psihologică”.
Consider că dincolo de mici erori gramaticale: lipsa virgulei între completiva de timp și propoziție principală (Când mi-am desprins spatele de spătar și-am luat ceașca de pe farfurioară [,] a pierit cu totul…) sau alte greșeli nesemnificative [( Personal, pe acest site, mă interesează doar aspectul literar)] autorul reușește să graveze pe firmamentul minții cititorului bruioanele unui univers interesant, specific și captivant prin valoarea amănuntelor compozite.
Aștept continuarea …fragmentului de roman probabil.

Pe bună dreptate: un poem complex, o complexitate dusă până la limita rațiunii, chiar și dincolo de hatul logicii (lecturi pe care le ador!) – „...cândva numite perfuzii sau cașete pentru ritmul cel de toate morțile...”.

„...aș traversa câteva ierni în urmă” să zicem: inversiune, cu toate că, în fond, respectiva idee reprezintă chiar o mutație dincolo de tempoul temporarului.

„...să nu mai exiști pentru celălalt...” pe cât de simplu, pe atât de adevărat și just.

Concluzionând: un gravură ideală a iernii eterne.

Periplul eroului continuă în aceeași notă caracteristică. Personajul e supus experimentelor gravitând între două dimensiuni tangențiale; realitatea și plăsmuirea, undeva la hatul transei întremătoare: „…mi-au strecurat în suflet dulcele ghimpe al speranței”
În comparație cu fragmentele premergătoare aici, autorul, conferă conștientului personajului său un rol hotărâtor: „Nu-mi venea să cred ceea ce auzeam”.

Evident că Ruxi e aceeași pavăză, un fel de refugiu ori remediu necesar în vederea menținerii filonului înțelegerii realului înconjurător: „Eram pe punctul de a săvârși un sacrilegiu…”
Ca un punct de susținere, parafrazând vorbele autorului, Martin e avocatul care să pledeze pentru rostul cărților în lume.

Subiectul captează prin puterea expunerilor vii, raționale, presărate de dialogurile necesare anumitor lămuriri.

Dar iată și un final marcant:
„Trăisem câteva clipe, care mie mi s-au părut ani, în mijlocul familiei literelor stacojii ale alfabetului și învățasem într-un sfârșit ce înseamnă să iubești cartea cu adevărat.”

Dincolo de orice existență persistă, cel puțin, o idee pentru că din conglomeratul ideilor se naște cartea – eternul necesar.

\"viața asta /cu toate podurile ei /suspendate\" imagini desprinse parcă dintr-o altă existență, de dincolo de ceea ce ne e dat să înțelegem cu forța conștiinței.

\"apa nu mai are/voce\" - un gen de trebuință anulând primordialul, inducând tăceri ca pilaștri ai persistentului; ca mai apoi: \"cum să privesc iarăși / soarele?\"

Un vertij de suprapuneri ale elementelor unui firesc aproape comun dar, totodată, atât de singular și îndepărtat de obișnuință.

Într-adevăr un text dinamic, presărat pe alocuri de \"efecte\" inedite sau originale ceea ce conferă prozei caracterul unei robusteți necesare.

Apropo de filmul de care amintește domnul Victus: cred că aici e vorba de un fel de calc lingvistic sau, mai bine zis, un fel de sinonimie la nivelul pronunției între două titluri: \"În capul lui Lyon Ankovitch \" vs \"În pielea lui John Malkovich\".

Evident că omit orice fel asociere de acest tip. Textul respectiv e o proză originală, scrisă în ritmul recheșian, bine cunoscut.

...de multe ori trebuie să lăsăm subiectul suspendat pe ceea ce constituie fundamentul oricărei ficțiuni: misterul.

Asistăm la o mixtură splendidă între două dimensiuni temporare: cea a lui Kesarion Breb, a străvechii noastre Dacii și prezentul e-book-urilor sau audio-book-urilor.
Surprinde în mod plăcut, aproape șocant, faptul că cei de atunci sunt conștienți de faptul că personajul principal aparține modernității. Concluzia lor este cât se poate de certă; un adevăr indubitabil, general valabil: „Lumea virtuală v-a acaparat nemilos!”

(Domnule Iliescu, în mod deosebit mi-a plăcut sintagma: „Când asculți nararea unei cărți…”. Știți de ce? Dar, nu doresc să recurg la subiectivism.)

Aici, însă, oarecum se combat anumite aspecte ale timpurilor noastre; un adevăr la fel de crunt: „…vocea și personalitatea actorului nu-ți pot transmite același sentiment pe care sensibilitatea ta ți-l transferă în momentul când citești tu însuți acele rânduri.”

Per ansamblu, în acest fragment autorul izbutește să amplaseze un personaj de subterfugiu, cartea, dincolo de orice coordonate ale timpului, spațiului sau formei.

…Și după șapte ani?...

Cu prietenie, N.C.