lacrimi

găsesc în lada de zestre nemișcarea ca unui bărbat, după ce i-am fost unde să ascund ceara? chipul, mo am plecat cu teatrul ambulant până la graniță semeni cu suferința, aruncă nu. se făcea că ochiul era o capră, îmbătrâniseră stânjeneii cine mai crede în osul îngropat de viu? câinele scund amorțise la picioarele bastonului pipăi cu limba orașul care se lasă pe mâinile încă unei primăveri e ora de stingere la orfelinatul cu păsări orbite de dans