Monica Bălan

mângâiam înserarea cu umbra ta, eram undeva lângă tine, te simțeam aproape și puteam atinge cu ramificațiile privirii o parte din temerile tale nocturne mi-amintesc și acum, femeia înger mi-a șoptit

alb pe alb și totul pe nimic ca niște ipostaze umane de sare doar un transfer inegal între bucăți albe și pete murdare ce duce la clonarea unei noi generații de portocali stradali sau un țesut

întrebările cu adevărat înfiorătoare sunt cele care se subînțeleg continuu doar pentru că răspunsurile lor ar trebui inventate în toate limbajele interioare, ca să devină comunicări acceptabile și nu

vroiam ceva de la tine o continuare improbabilă sau poate un alt început, doar că uneori sforile începeau să se topească și aparent doar firea mea lirică mai putea prevedea sfârșitul da, vroiam ceva

căutam semne ascunse ale istoriei recente printre imaginile unor conversații aparent mai puțin criptice dar, foarte des începea să bată vântul de nord cu influențele lui înșelătoare care mă făceau să

am început să pândesc literele mai ceva ca pe fericirea însăși doar că oricât de înghețat ar fi afară cuvintele nu pot să ofere vreun fel de asigurare; ar părea că drumul spre mai încolo se sprijină

aud cum ma cauti iti scriu privirea pe pielea mea, ma intorc la alte obiceiuri zilnice semnele sunt bune au inceput sa se indoaie liniile drepte si norii se mai odihnesc aparent timpul

treceau printre noi corabii trase de orbi ce nu mai aveau somn eu cautam o alinare pentru privirea ta stralucitoare si te asteptam sa iesi din ceata ninsoarea ne facea semn sa o urmam (se ducea

nu-mi mai e frica de intuneric, mi-am tesut deja ceata intr-un maldar de amintiri rupte ca pe un vis uitat de al tau am aruncat indoiala in nimicnicie si am pastrat din tot doar versuri calde

aveam o lista de discutii noi doi o incepusem cu existenta ta si o continuam prin indaratnicia mea dar de cand s-a intamplat sa ne privim cu ochii inchisi nu mai e nevoie sa stim ce se

nici nu-ti mai spun azi ca nu am chef de tine (de mine si de tine, de noi, noi amandoi) stii deja ca nu m-ar deranja sa pleci, in definitiv, un veac de singuratate e mai mult decat pot

in drumul nemijlocit spre tine se intrezareau destule pietre dornice sa prevesteasca sfarsitul zatul de pe fundul cestilor parea a se preschimba in nisip iar taceri se asterneau mai devreme peste

era o vreme cand toate se rascoleau intamplator. poate atunci diminetile nu miroseau a paine calda si cred ca nici zambatele nu se schimbau la fel. era un timp al renuntarilor voite la iubiri de o

intre prima si a doua nota sinonima cu misterul secundelor, statea scrisa o unda diferita, dar din palma ta inegala am sarit direct la a treia ipostaza si nu mi-a ramas decat

dinspre mare de o vreme incoace nu se vad decat paralele ruginite si pete discordante, doar o bucata de mare se ascunde in spatele campurilor si impreuna alterneaza tacit. (lasa prostiile odata si

poate ar fi cazul sa nu mai pretindem ca esti sau sunt prieten cu somnul doar cand ne chinuie aceeasi intrebare febrila (cum e in ceruri?) poate ar trebui sa las visele pe birou si sa daram

era o fiinta impersonala, acvatica, indragostita de pisica ei neagra si plina de idei ciudate vecinii ei jurau se intampla constant ceva necurat cu ea si numai cu ea aparent, facea baie

nu am vrut sa cred nici o clipa ca printul nu a ajuns la timp, ca cenusareasa nu a mai avut scapare cineva ar fi putut sa adune nisipul, sa stranga cioburile, sa le lipeasca, sa induplece

ar fi putut să plouă și dacă totuși stropii nu s-au îndurat să cadă a fost pentru un motiv simplu si naiv, ca o capcană înjghebată în realitate, un simț reliefat prin ce nu a fost ar

motto: \"Nimic nu e ceea ce pare a fi.\" invoc nivelul ridicat de radiatii si protestez (nu ma mai spal pe dinti) in asteptarea prietenilor din Europa dupa colt ma asteapta

Cateodata ma gandesc ca in locul asta singular, prea stramt doi sunt prea multi poate ar fi cazul sa nu mai fii... iti spun deodata, dar tu ma asculti cumpatat Ha, spui usor si pleci cum ai

* „Mrs. Dalloway said she would buy the flowers herself.” (Virginia Woolf – „Mrs. Dalloway”) știam că din răsăritul meu nu se va isca nici o lumină firească era de înțeles că ceasurile se vor

(Ileana Vulpescu – „Rămas-bun casei parintești”) mă ascundeam sub un nume dintr-o carte: rupeam fâșii din întâmplare și le atribuim simțirii mele, tavane false se înjghebau variabil din confirmări