Privesc pe sub gene o lume ce doarme,
Și trenul aleargă...un gând mesager...
Și trenul aleargă...un biet pasager...
Și trenul aleargă...și visele pier.
Privesc pe fereastră un soare ce
Cuvintele nu vor ajunge niciodată
Să poată exprima tot ceea ce simțim,
Și recunosc că mă fac vinovată
De-a crede că-n privire regăsim
Tot ceea ce trăim...tot ceea ce gândim...
Nu cred în forța
Ar trebui să zâmbești mai des...
Cum sa zâmbești?...nimic mai simplu:
Þii gura putin întredeschisă
și colțurile ridicate discret,aproape imperceptibil...
Þi-ai amintit?...atunci
Ești poezia mea cea mai frumoasa,
O!...fericit e cel ce te-a creat!
Te venerez și totuși ești păcat,
Ispită, care apoi pe suflet îmi apasă.
Te știu pe dinafară ca pe o rugăciune
Și te rostesc
Am pus capacul sicriului când ea încă trăia,
Și-am coborât în cavou să-i spun adio...
Ea credea că nu o să moară niciodată -
Eu am vrut să-i arăt că moartea nu iartă...
Și s-a făcut întuneric în
