Ești poezia mea cea mai frumoasa,
O!...fericit e cel ce te-a creat!
Te venerez și totuși ești păcat,
Ispită, care apoi pe suflet îmi apasă.
Te știu pe dinafară ca pe o rugăciune
Și te rostesc
Ar trebui să zâmbești mai des...
Cum sa zâmbești?...nimic mai simplu:
Þii gura putin întredeschisă
și colțurile ridicate discret,aproape imperceptibil...
Þi-ai amintit?...atunci
Am pus capacul sicriului când ea încă trăia,
Și-am coborât în cavou să-i spun adio...
Ea credea că nu o să moară niciodată -
Eu am vrut să-i arăt că moartea nu iartă...
Și s-a făcut întuneric în
Cuvintele nu vor ajunge niciodată
Să poată exprima tot ceea ce simțim,
Și recunosc că mă fac vinovată
De-a crede că-n privire regăsim
Tot ceea ce trăim...tot ceea ce gândim...
Nu cred în forța
Privesc pe sub gene o lume ce doarme,
Și trenul aleargă...un gând mesager...
Și trenul aleargă...un biet pasager...
Și trenul aleargă...și visele pier.
Privesc pe fereastră un soare ce
