Mitesc Dumitru Adrian

Într-un abis sau chiar pe-un vârf de munte O vorbă-aș vrea să-ți spun dintre atâtea multe. C-am să colind în lung și-n lat pământul Și n-am să uit că doar la tine-mi este găndul. La tine

Ce iluzie... Cât veac se măsoară-ntr-o singură ciuntă secundă Câtă vrajbă, câtă ură. O flacără imensă-n mintea ta Un foc, și-un of neîntâlnit Dar el defapt în marea frământare, nu-i

E veche cărarea pe care-am venit Bătut-au strămoșii cu-n ropot cumplit Copite de cai printre umbre și brazi Se-aud în furtuni goana lor chiar și azi Ref... Și nu e de vină, Nici luna,

Ce singură-i marea, ce singur sunt eu... De tristă pădurea oftează din greu, Ce galbenă-i luna, și ciuntă-i pe cer Și fiara-i doar una-ntre munții de fier Trecut-au războaie și totul e

Copilă frumoasă cu părul bălai Ce căntece triste mereu îmi căntai Cu vorba și portul m-ai unduit Și-acuma eu știu pentru ce te-am iubit. Ref... Iubește copilă pădurea,

Prea tânără și prea frumoasă femeie Ce gândurile îmi încurci mereu Te tot visez exotic în Marea Egee Și parcă lângă tine-n vis am loc și eu. O...prea frumos parfum, De piele fină și

Decembrie târziu E vreme de colind Dar cât de mult pustiu Va trebui să-nving, Copii ce n-au părinți Și plâng la geam cu gratii Crăciune tu-ntre sfinți Și îngerii cei sacrii,

Scurt...! Așa îmi e și mai ușor , Pentru ce să mă-ncurc în cuvinte de-amor, Când ele mă dor. Pentru ce să-ți zâmbesc Scurt, din mers trecător Când prin viața mea treci ca un șuier

Dacă-n viziunea omului de munte Cerbul e frumos ca un zeu, Pentru ce n-aș putea să-mi spun eu Dumnezeu; Dacă omul de țară, când iese-n grădină, Privește spre cer, și-și spune \"-Ploaie din nou

De-ai ști, m-am tot gândit fătuco, De ce l-au alungat netoții, Pe Eminescu, Și-n mintea mea crezut-am c-au făcut-o, Să poată să-l citească toți nepoții, Pe unul mai modest..... Ca

Eu te-aș alinta iubito Cu calde mângâieri, Dar uite peste noi Trec atâtea primăveri; De-ai privi o clipă luna Să-i vezi chipul ofticos, Ai ști prea bine-atunci iubito Câte-n lume au vre-un

Vânturi grele bântuie în țara Pustiind meleaguri ce scăldau în soare, N-a mai fost nici iarnă, n-a mai fost nici vară S-a dus vestea că la noi se moare. Pîrjolit și trist e pământul

Alerg uneori însetat de lumină Prin noaptea pustie și fără sfârsit Simt în făptura-mi târzie-o ruină Alunec și parcă de nori m-am izbit Și luna căzu-se de-a dreptul pe mine Cătușele morții de