Jochen II

Capul lui ca o scorbură, deșert, o doză goală de Cola ceva în care veverițele își ascund ghindele sau ce mănâncă ele acum câțiva ani era un tip d-ăla îmbrăcat ca dintr-o altă eră, vopsit argintiu știi, ăia care stau la colțuri nemișcați anonime sculpturi ale spiritului de starea aia cea mai stare îi e dor în care oamenii îl priveau ca pe-un neom ca artă scursă pe asfalt fără alte derme se catapulta în Istigkeit cinci ore pe zi fixa inamicul în ochi în liniște fixa pereții în liniște pe balcon se transforma într-un om bătrân bea suc de soc și cioplea pești întorși pe dos și intestine numai lemnul mai mirosea a viață în ochii veșnici adânci nemuritori și bătrâni ca omul de pe balcon străluceau rămășițe de copii morți descălțați iar fumul de țigară se ondula în mici cortine de parcă avea bucăți de-ascuns bucăți de sine încă două guri de suc zicea încă două doar și pot să plec încă una... pân-am venit eu cu părul cald ca pâinea am adunat toate cuvintele imaginabile de dragoste le-am bușit într-unul interminabil că să înțeleagă și el frumosul a trebuit să-l traduc în germană și a curs din mine cea mai lungă simțire spiralată, eternă ca piiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiii M-a întrebat când mai poate el să-mi împrumute gura dacă tot căscăduiesc cuvântul în infinituri eu nu puteam să mă opresc atunci el a spart niște pauze în dragoste ca un puști gras geamul de la parter și libertatea s-a transformat într-o floare la ureche. E avortul artei iar eu te iubesc pentru că sunt arta de sine stătătoare inimă lichidă în pumnul meu de robot