Cea mai kitchoasă zi a anului

Lucruri care să poată fi înscrise într-un antimanifest pentru 14 februarie au mai fost spuse; suficientă cerneală a curs în acest sens și, după câte se pare, cvasi-inutil. Argumentele mele în sine nu diferă cu mult de cele clasice, multinvocate(faptul că îi pupăm undeva pe americani, greața metafizică pe care orice om cu ceva în cap o resimte în fața valului de inimioare care ne invadează din toate colțurile mass-mediei, sentimentalismul de doi bani care acompaniază manifestările declarative, accentul voit materialist pus pe modalitățile de sărbătorire a acestei zile în plină societate de consum, folosirea ocaziei ca pretext pentru împăcări/declarații/propuneri, toate amoroase, obligatoriu publice și toate perfect încadrabile la categoria stupid, neglijarea aspectului autohton al sărbătoarei Dragostei - Dragobetele de pe 24 februarie etc). Eu sunt o biată studentă abia scăpată din sesiune, întoarsă acasă, la părinți, în provincie, pentru o scurtă oază de liniște și relaxare. Îmi imaginam că sunt la adăpost de orice evenimente, în special din categoria celor cu caracteristicile comercialului și a abudenței - adică exact de genul Ziua Îndrăgostiților. Scârbită de știrile esențiale pentru viitorul națiunii - de genul cum se pregătesc parlamentarii pentru această zi și cât mai costă astăzi clasicele bomboane de ciocolată și trandafiri - ies la o plimbare. Nu vroiam decât să îmi îndrept puțin vârfurile părului și să îmi cumpăr un gel de duș. Cum ies din casă, cum sunt asaltată de valurile de kitch din toate părțile. În fața magazinului \"Luceafărul SuperStore\", un nene cu o măsuță, cu o listă, cu un microfon atașat și cu muzică proastă pe fundal. Cu cât mă apropii, cu atât sunt făcută mai conștientă, obligatoriu, de faptul că acel nene \"logodește\" voluntarii. Cu microfonul, sunt din nou făcută conștientă de angajamentul ferm pe care și-l iau un oarecare Răzvan și Roxana. Mă refugiez în magazin. Îmi cumpăr gelul de duș, vânzătoarele sar pe mine să mă întrebe dacă nu cumva vreau cu aroma pasiunii (?!?!?), să-mi zâmbească complice și să-mi ureze o seară cât mai fierbinte. Mă crucesc metaforic și dau să ies - spre ieșire, un stand cu lenjerie feminină. Vânzătoarele se interesează amabil și cu același zâmbet complice dacă mă pregătesc cumva de o seară specială. În ritmul ăsta, îmi dau seama brusc că nu are sens să mă tund azi (în urma unei revelații subite conștientizez brusc câte cliente care se pregătesc pentru \"o seară fierbinte/specială\" umplu frizeriile). Ajunsă în deplinătatea facultăților mintale acasă ma pornesc să meditez. Chiar în halul ăsta nu are lumea ce face? Telefonul mă avertizează că am primit un mesaj. Connex-ul ține neapărat să mă informeze că am de unde să-mi aleg mesaje prefabricate de Ziua Îndrăgostiților în lipsă de inspirație. Asta îmi întărește punctul de vedere în legătură cu kitch-ul aferent acestor demersuri. Eu nu am nimic cu imaginea personajului Sfântul Valentin, dacă el chiar a existat mi se pare foarte frumos că se ocupa cu cununarea tinerilor cărora părinții sau legea le interzice să se căsătorească, bla-bla-bla. Ceea ce e cel mai bolnav în tot tam-tam-ul acesta este faptul că ziua mult-atacată de mine aici este considerată a fi o revitalizare a romantismului, când tocmai sufocarea lui de către comercialul, kitch-ul și formalizarea inerente zilei în cauză se fac din ce în ce mai pregnante. Formalizarea gestului afectiv nu e subliniată doar de planificarea lui(să fie chiar de Sf.Valentin) și de alternativele prefabricate de sărbătorire și manifestare. Îmi vin acum, spre final, în minte cuvintele florăresei intervievate de o domnișoară-reporter, întrebată cam câte flori s-au vândut azi: \"Ei, azi e o excepție(n.a-exact ce spuneam despre formalizarea gestului afectiv), nu se mai iubesc tinerii cum se iubeau înainte...\" Buchetele preambalate, fosile ale istoriei, reanimate în mod ceremonial cu ocazia unei zile în care e \"musai\" să scoatem romantismul de la naftalină... 14 februarie 2006.