Dar, uită

Uite, chiar chipul tău oglindește înălțarea pe clipe! Dar, uită, căci e amară iluzia gustată... Și, știi că e mai bine să nu lași cuvinte să se plimbe pe afară... Odată, într-adevăr, era un anotimp matern ce le-adopta și se purtau decent... Imaginea era tivită cu gene plânse de-așteptări, sublime, iar totul integrat într-o misterioasă armonie. ... Să lași firul din acul timpului ca să se piardă, pentru că ceața a devenit balsam. Apoi, nu știu ce naște siguranța, poate îți va fi teamă de excesul de elan. Þi-ai dat seama când ai urcat pe vârful reveriei că sunt aripile care se strâng singure, fără însă, să renunțe la zborul promis amorțirii din gând. Te-ntrebi, dacă momentul de resemnare nu este cel indicat și, într-un târziu, să îl accepți! ... Nu vrei, fiindcă te crezi născocitorul pur al eternei existențe. Dar, uiți frenetica uimire din fața morții și a tot ce piere, uiți că totul te însoțește doar până la curioasa mare trecere, uiți, că, iarăși, tot ce naște numai moarte dăinuiește!