Mirela Berghian

Þi-am dedicat poeme roz pe ram. Alți îngeri încolțesc în taină. Eu mă prefac că nu iubesc, ci doar că port, umil, o veche haină. Tăcerea, moale ca un fir de iarbă, A prins conturul

În ziua a șaptea a spus Dumnezeu Dumnezeului: - Mă mănâncă spatele de atâta sudoare, fă bine te rog și mă scarpină. A întins Dumnezeu mâna să se scarpine. Și după ce s-a scărpinat, a văzut că

În ochiul meu e coadă pentru îngeri, și-n palma mea e masă pentru draci. Stapâne, ce-am facut să văd cum sângeri când te împarți în blide la săraci? Ne putrezește Raiul între coaste.

Sssst! Taci! Pe muchia zării trec îngeri de cobalt... Nici luna nu respiră; prin pori ne naște vântul iar tu mă pierzi în tine, pe ierburi din înalt. Cu fălci mustind a noapte ne mestecă

Se răstoarnă orizontul pe creștetul soarelui. Umilită, ziua se spovedește. Eu sunt o lacrimă simplă, ce-și urcă obrazul mirosind duhovnicește. Aici s-a ascuns liniștea de oameni, amețită de

Eram o metaforă acuzată de crimă: Cuvintele făceau dragoste ca-ntr-un poem. Dar m-ai trezit, mușcându-mi flămând din inimă. \"Te urăsc\", ți-am spus ... \"ce cuvinte suntem!\"