Poezie
Mănăstirească
1 min lectură·
Mediu
Se răstoarnă orizontul pe creștetul soarelui.
Umilită, ziua se spovedește.
Eu sunt o lacrimă simplă, ce-și urcă
obrazul mirosind duhovnicește.
Aici s-a ascuns liniștea de oameni,
amețită de atâta singurătate...
Sfinții se prefac a mă privii în ochi
de pe slava zidurilor crăpate.
Unde sunt eu acum nu mai e nimic.
Când noaptea sărută icoana câmpiilor,
doar Dumnezeu, călare pe clopote,
plânge în mintea copiilor.
001343
0