Ceva viu în mine

Ăsta este primul poem al tău unitar, așa că felicitări și bun venit! Nu este o scriere originală, plină de locuri comune și în general de tropi care nu ți-ar ridica probleme, așa că sper ca de aici încolo să prinzi curaj și să îți cauți propriul stil, construit, evident, momentan, pe ceea ce ce știi că nu îți dă dureri de cap. Nu e greu, e nevoie de puțină perseverență și de foarte multă curiozitate și îndrăzneală. De asta nu moare nimeni, eventual ne zdrelim puțin coatele sau genunchii. Rănile copilăriei. Baftă!

Eu, pe măsură ce am aprobat textele tale, am remarcat prezența, în cam toate, a unui fior poetic sincer, chiar dacă sinceritatea nu depășea, de cele mai multe ori, granița locului comun. Este ceva ce se întâmplă chiar și creatorilor experimentați, în această eternă încercare de a găsi „cuvântul ce exprimă adevărul”.
În textul acesta (pe care l-am aprobat, dar nu am avut răgazul necesar și de a spune ceva despre el), se reușește destul de bine de a se atenua impactul locului comun prin formulări care ies din sfera acestuia. Spre exemplu, dacă se începe cu locul comun al răsucirii cuțitului în rană, după primele opt versuri, inspirația deja „se încălzește” și ajunge la acele versuri: „Până se carbonizează țesuturile tinere/Și mi se înnegresc palmele calde/Iar sufletul rămâne la fel de neatins,/Ignifug.”, versuri care sunt originale, deși ideea nu este nouă („Toate-s vechi și nouă toate”).
Da, asemenea colegului Bogdan Geană, spun și eu că este primul text din această pagină care m-a convins și am speranța că veți reuși să vă găsiți propriul drum creator.