mircea teculescu

în fiecare dimineață tensiometrul: maxima, minima, pulsul apoi realitatea, ca o bătrână cu Parkinson, al cărei viitor stă bine rezemat de trecut, realitate magică, plină de praline si

încăperea se scufundase ca un lift, în subteran pieriseră urmele tale, umbrele tale, cuvintele tale alungate de zvonuri și bârfe, parcă era frig și parcă soarele dispăruse, pierdut pe

fals vernisaj MTV: văd tablourile mișcătoare cum se scufundă în mine, naufragiind vise și chipuri; nu vor mai pleca niciodată; mereu apare cineva sau fulgeră un cântec; stau

aici ar trebui să existe conturul chipului tău și lumina trupului tău și semnul sufletului tău; aici ar trebui să fie totul, totul pentru știința lor, a celor care te vor căuta, cu

respins - desprins - atins: mi-am petrecut toată viața pregătindu-mă pentru ziua ta, strâmtoarea cea plină de emoții, în care naufragiezi mereu, plină de fericire

mare de copci pe Lacul Bisericii – noi, nicăieri chipul tău și chipul meu zâmbind ușor în cripta iernii

iau forma pastilei pe care o iau bombată, alungită, cu inserții; un submarin plin de molecule sunt acum, eșuat pe o piatră de alabastru, în orașul ce găzduiește seceta și unde flori frânte

sunt tot mai mult desenul făcut de un prieten: rotocoale, linii și puncte prin albul hârtiei; nimeni nu intră, nimeni nu iese; lumina pogoară cuvintele cuminte

Poem cu o virgulă aproape dreptunghiular uneori alegem să comunicăm nu doar prin ceea ce spunem însă cei mai tari sunt dânșii poeții parbrizelor sau cei care scriu pe mașini prăfuite

mai întâi tu privești în ochii mei și timpul ne înghite încet-încet, sub ocupata plutire a norilor; pe urmă eu privesc dinlăuntrul ochilor tăi și totul se vede ca un zâmbet, petrecut de

chipul cu care te-ai născut și chipul cu care ai mers la școală și chipul ce-l aveai, când te-ai îndrăgostit prima oară; chipul de la maturitate, și chipul tău de acum și chipul

cu măști pe nas și gură, așa mă întâmpină asistenta și doctorița, așa și tu acum, ai masca pe gură și nas, niște pilule nedorite întrebările, deloc nu sunt bine, este sezonul

ce ușor s-a așezat oboseala pe sufletul tău unde machiajul se aplică atât de greu și se vede atât de bine; și ce ușor arată raiul privirea ta, parcă-i un cântec, ce-n cale

o pensulă îmi murise și nici nu vedeam întunericul care mă înconjura oameni stricați doar culorile se mișcau singure viermuind cu focul și fumul, culorile cuvintelor o masă de sunete,