mircea teculescu

o plecare bang, zgomotul clopotului uite încă o plecare pe care nimeni nu vrea s-o mai vadă, își face și el datoria, pentru omul acela

prietenii tinerii și mai puţin tinerii mei prieteni sunt flăcări ce trec pe străzi în amiaza orașului, umbrele lor se întind când și când, înghit ultimele fire de lumină; unii au deja moartea

ar fi fost minunat știi ce-ar fi fost minunat? dacă nu ne-am fi întâlnit niciodată mă cunoști sunt insul cu genul acela de

din fiecare din fiecare bloc sau casă o cărare curge, ea șerpuie pietroasă sau lină și nevăzut ajunge năvod ţesut cu inimi pe care-s adunaţi îngeri în haine negre sau albe îmbrăcaţi, cu aripi

în farmacii, cele de la ghișee află tot timpul despre felul de suferinţă al celor care intră - orice reţetă, o spovedanie; chiar și zilele acelea, când orașul își face numărul de

schimbătoarele forme ale norilor imitau schimbătoarele noastre trupuri astfel între noi creșteau aburi albi de cincizeci și două de feluri țărâna ne înghițea dorințele într-o voioasă

lui Mircea Coloșenco născuți în aceeași zi ne întâlnim doar la castel o alcătuire în care nu am vrut să intru nici când spiritele știau că este sărbătoare deloc nu merit asta oricum

Genetic blues acum poza de pe crucea lui tata e pe jumătate ștearsă, nepăsător el continuă să zâmbească dinspre copilăria noastră, ce nu a cuprins vreodată cuvintele ,,te

ea este schița în creion a unei jumătăți de chip, ea scrie la romanul unei morți îndelung anunțate; ea surâde în bluza albastră, cu lănțișor și blugi, ea înoată suav prin micul golf, cu bărci

mii de oameni ieșind goi din mare, bărbați, femei, copiii, cu hainele alături, plutind în saci de plastic, iar noi întâmpinându-i, la intrarea uriașului nostru mall, în care din

în orașul luminat ca o biserică, unde cerul ține mereu în preajmă soarele, colți de cuvinte, pline de sevă, răsar din volumele bibliotecii publice, se desprind apoi, ușor-ușor, din

și mâna preotului verde se făcuse, spre cer îndreptată, și păsările aduceau înapoi sufletele morților, era primăvară pe câmpul oaselor albe și niciun cer pentru tine era

frumos tu mergi prin ea cu pași involuntari tiptili care ție ți se potrivesc și astfel ea își află loc mai aproape de pielea ta apoi tot

stau pe loc în mall, brav pionier, prizonier ademenit într-un poem cutremurător de frumos, scris de un fost turnător; cuvintele sunt peste tot, mă înfioară, înconjoară, unele sunt prea scumpe,

zambilele curajoase, albastre sau roz, seva tactilă a cuvintelor noastre o folosesc cu cuviință; și seva privirilor, și seva sunetelor, și gustul sângelui lui Hyakinthos, toate le strâng și

ea locuiește într-un tablou colorat, cu ramă de lemn - o expoziție cu rechini împrejur se rotește

repede, repede, trebuie să vezi ceva venus de februarie – livada fără îngeri bătută de vânt: ploaia o învață să plângă

dimineața, sera cu flori de la marginea orașului - pitulați după ea câțiva ghiocei

Dumnezeu se uită la noi dinlăuntrul nostru; suntem ca niște peșteri, unde pereții se zugrăvesc de la sine cu fapte de rău și fapte de bine; Dumnezeu se uită la noi și când tu te uiți la

dimineața începe cu o pastilă, iau o pastilă să nu călătoresc singur, să fim doi spre tine, it’s all about power, este plecarea rotitoare; pare că nu se mai sfârșește și sângele întărit

s-a terminat, pierdută-i în mareea de plasmă, globule de grăsime, substanțe chimice, nu mai știu deloc unde este ea, oblica femeie de interior care-mi sfarâmă, mătură, strânge cheagul de

el bea ceai negru în timp ce ploaia coboară pe trepte spre trecerea de pietoni, care se dezlipește deodată și este luată în goană pe sus, apoi marcajul pare că se înșurubează și sfredel unic,

lucrurile îți urmează umbra dacă mergi cu ochii închiși așa cum eu, când ajung în satul natal, sunt însoțit spre casa copilăriei de toate umbrele celor plecați, demult

venus de februarie, printre desene cu roți dințate, tot felul de semifabricate, mișcate continuu pe fluxul de producție, ce seducție, cu reductoare de turație, ce conjurație, în buna