Strada fără nume și fără număr

Cât de frumoasă este poezia care se scrie singură

Îmi pare asemenea miezului care se sparge

Sau omletei din tigaie care miroase atât de bine

atunci când îți este foame.

Ce mândru mă simt fiindcă metrul pătrat de rimă

a crescut pentru poeții ,desigur mari , la valoarea sinonimă

materiei cenușii. Nu e minunat ?

Ei se ascund sub felurite titulaturi

Și sunt atât de altfel. Ei sunt dinții de piatră care sparg poezia întrucât își scriu frumos numele pe foaie.

Ei au metaforele lor atât de ridicate de pe pernă

încât ajung să cripteze până și miezul de pâine

într-o nouă viață,într-o nouă metaforă a metaforei.

Dezbrăcată de normă,ea are dreptul suprem de a crea.

Și de a ucide.

Retina lor nu scapă nimic. Fiindcă ei sunt mai sus de coșul de gunoi. O da ! Absolut !!!

Mâna lor ce filtreaza mâna mea curăță tot aidoma unui aspirator nou luat la ofertă.

Să trăiască-n veci part.. Poezia ! Domnilor...

aceea care are puterea de a se scrie singură !

până atunci, toți suntem egali.