Mircea Moroianu

E timpul să las această poveste hârtiei, pentru ca de acum să nu mă mai bântuie. Am din ce în ce mai puțin timp liber, cu dispoziția de a scrie mă întâlnesc tot mai rar. Viața nu îți oferă multe

iarna copiii sunt din două tabere copiii care construiesc cazemate din bulgări și copiii care dărâmă cazemate dând din mâini și din picioare copiii care dărâmă sunt treji și fac pac

nu vreau să-mi crească branhii nu vreau să trăiesc pe fundul oceanului nu vreau să mă obișnuiesc cu singurătatea nu vreau să scriu poezie, zie nu vreau să mă învăț cu înecatul cu îngerii cu

împielițato să te caut de coarne aș vrea să-ți cânt o melodie la chitară iar sufrageria mea să ne fie ca o strâmtă fustiță de vară cu patul pe sub tavan să te plimb aș vrea iar podeaua să se

o nouă epocă venea iar tu mă așteptai încă în pat cu pijamale leneșe și albicioase cu sânii somnoroși și pistruiați o nouă epocă venea iar noi ne mai iubeam ultima oară nedespărțiți,

ți-ai luat cărțile și soarele din casa mea ți-ai luat și mobila suedeză și m-ai lăsat doar cu cea moștenită m-ai lăsat cu dinții goi cu golu n suflet cu golu n gură cu nimic în gură mă mestec

ne-am apropiat nasurile până când ți-am auzit crema de față intrându-ți lent în obraji acum ești fata mea ne leagă sechele și plăceri comune de epocă niciunul nu și-a mai încheiat fermoarul de

când se-ncheie primăvara? vara, vara ce-i o fată cu parfum? fum, fum ce sunt fetele frumoase? oase, oase ce se-ascunde în cuvânt? vânt, vânt ce-mi trebuie să fiu cuminte? minte,

permite-mi să-ți vorbesc la per tu ca lui Dumnezeu să mă confesez ca victima înamorată de călău rimele tale îmi mutilează gingiile îmi provoacă o masticație ritmică îmi mestec sendvișul în

iarna copiii sunt din două tabere copiii care construiesc cazemate din bulgări și copiii care dărâmă cazemate dând din mâini și din picioare copiii care dărâmă sunt treji și fac pac

când îl omoară Superman reușește cumva să accepte că strivește și o ultimă frântură de umanitate din lex un ultim om ce manevrează prin simțiri din interior neomul așa trebuie să fac și eu de

ești irezistibila victimă știu, căutam concepte tu ești cel mai neudat pământ cel mai fertil ocean prin rădăcinile mele te-aș face una deșertul una cu munții până și când salvezi copiii din

nimic de spus. fost prieten în poezia aceasta numai puncte vor fi nicio virgulă nimic de spus punct fost prieten dragostea mea a ieșit din ambele jumătăți nimic de spus punct prieten nu mai

bandajul meu drag peste viață mă purtai peste flori peste fete peste toate strat de vid pojghiță de nimic peste flori mă purtai peste fete mă purtai peste viață peste flori peste fete peste

nu puteai fi tu prima nu e niciun semn de întrebare aici cu tine în brațe aș fi fost ca un lăutar care nu a cântat decât cea mai bună melodie a lui nu puteai fi tu prima nici a doua aș fi

ești cum dormi îmi zice doctorul eu? cu fața în sus și spatele lipit de pământ de parcă aș vrea să leg, neîmpăcat, îi zic lumea de cer trăgându-le în mine.

absurd e să cânți frumosul când lumea tropăie o muzică de descompunere a minții a gândirii o muzică fără note simplificată până la absurd ca o ecuație de gradul 0 nervi și nevroză izbucnesc

ești ca o gaură de vierme în sensul ei celest nu teluric mă accelerezi ca pe un proton în jurul cozii după 5 minute împreună vreau să renunț la toate poeziile să rescriu tot volumul nu știam

nu meriți această poezie deschid repede word-ul ăsta s-o scriu să nu mă bușească golul pe care l-ai lăsat în casă pe care l-am umplut cu plin cu mere cu cupru cu sâni, cu inimă nu meriți

ne privim pătimaș ca niște complici ai unei crime ce se va întâmpla la nesfârșit noi știm ce înseamnă trauma și mirosul de vinete coapte împărțim tainica sete de a ne fi recunoscut faptul că