Muzica

E timpul să las această poveste hârtiei, pentru ca de acum să nu mă mai bântuie. Am din ce în ce mai puțin timp liber, cu dispoziția de a scrie mă întâlnesc tot mai rar. Viața nu îți oferă multe momente de respiro când pendulezi între două iubite și o firmă în creștere, care îți solicită mai toate resursele. Însă n-are niciun rost să folosesc momentul ăsta prielnic scrisului pentru a mă plânge, mai bine voi spune direct povestea. E o poveste despre un prieten imaginar, Ionuț, de care nu mai reușesc să scap. E chitarist ca și mine, dar, spre deosebire de mine, el are o viziune foarte distorsionată asupra muzicii. Deși cred din răsputeri că această viziune nu-mi aparține, povestea lui îmi stăruie în minte de luni bune. Fără să-mi explic de ce, mi se pare că lucrul ăsta e într-o vagă legătură cu aventurile pe care le trăiesc cu cele două iubite. În fine, povestea începe într-o seară de joi, când Ionuț zăcea tolănit pe patul extensibil din camera lui și aștepta inert să-i sune telefonul. Deși nu cunosc pe nimeni care să-i semene, am strania senzație că îl cunosc pe Ionuț de o viață întreagă. Cel mai ciudat e că nici măcar nu pare a fi vreun personaj extraordinar demn de a fi făcut eroul unei povești. Spre deosebire de eroii consacrați, Ionuț e un băiat banal de 22 de ani, student în anul 3 la Farmacie, și încă locuiește cu părinții într-un apartament de două camere în Drumul Sării. Nu e nici măcar prea frumușel și nu are gusturi prea bune când vine vorba de haine. Se îmbracă destul de modest și pleacă adesea din casă fără să se uite-n oglindă. Nu e foarte înalt, dar constituția filiformă îi dă o postură ușor adusă de spate. E brunet și are un păr lățos pe care și-l poartă cu cărarea într-o parte, făcându-l să pară mai degrabă neîngrijit decât cool. Pe nasul proeminent, pe gât și pe pomeți încă mai are câteva urme de coșuri, semn al unei pubertăți prelungite. Umerii, picioarele și brațele îi sunt foarte păroase. În camera în care și-a petrecut copilăria și adolescența zace un pat extensibil cu o husă viu colorată, pe care Ionuț îl întinde în fiecare seară înainte de a se culca și îl pliază la loc dimineața când se trezește. Obiectele din cameră și ordinea lor îndoielnică spun oricui, dintr-o simplă privire, binecunoscuta poveste a unei adolescențe întârziate. Pe pereți se află postere cu Guns N’ Roses și Metallica, lipite cu bucăți mici de scotch direct pe varul gălbui. Într-o bibliotecă nu foarte mare se găsesc xeroxuri ale cursurilor de la facultate și câteva cărți de beletristică, lecturile obligatorii din liceu, rătăcite pe-acolo. Tot biblioteca asta are și o oglindă sufocată de poze polaroid din diverse excursii cu părinții, înfipte în rama de lemn. Undeva către geam e biroul, pe care stau un monitor și două tastaturi vechi, dintre care doar una e funcțională. Locul tabletei electronice pe care Ionuț a primit-o de ziua lui de la părinți variază între acest birou și raftul de jos al bibliotecii. Ionuț e chitarist. Nu cântă într-o trupă, ci acasă, de unul singur. S-a înscris în mai toate comunitățile online de chitariști din București. Prietenii lui de pe forumuri sunt chitariști care nu au nici ei trupă, așa încât mai degrabă schimbă impresii despre echipamente de chitară și despre cine știe ce tehnici noi de interpretare ale lui Steve Vai sau Malmsteen. Chiar și așa, în relația cu fetele nici măcar chitara nu l-a ajutat prea mult pe bietul băiat. Viața lui a fost cam singuratică în ultimii ani. Ultima prietenă a avut-o în primul an de liceu. Magda l-a abandonat însă repede, odată ce a ajuns populară... Uneori, Ionuț se înregistrează pe calculator cu ajutorul unui mic set-up improvizat și le trimite piesele celorlalți chitariști din comunitate. Între ei se creează discuții nesfârșite. Câțiva aliați îl laudă dintr-un gest reflex. Iar cei ce nu-l plac îl demontează în comentarii iscusite și sângeroase. Ionuț are și o gașcă de prieteni cu care își petrece serile în oraș. Gașca asta e formată din colegii de la Farmacie, dar în jurul găștii mai gravitează și nou-veniți. Șapte băieți și șase fete sunt nucleul găștii lui Ionuț. Băieții sunt destul de dezghețați din fire, iar fetele sunt chiar frumoase (tipic pentru genul ăsta de facultate). Între ei, Ionuț are statutul de tolerat. Tot el l-a adus în gașcă pe singurul lui prieten din liceu, Nicu, un băiat cu care se aseamănă din mai toate punctele de vedere. Student la Construcții tot în anul 3, slăbuț și filiform, nu foarte chipeș, fără un simț estetic al hainelor și, la rândul lui, cam singuratic. Povestea lui Ionuț începe într-o seară de joi când, neavând nicio altă idee, nu făcea altceva decât să stea în camera lui și să aștepte să-i sune telefonul. Din moment ce nu se anunțase nimic pentru seara aceea, Ionuț stătea tolănit pe patul extensibil cu chitara în mână și încerca să compună un riff de heavy metal. Notele nu se legau de niciun fel, când telefonul din bibliotecă sună în sfârșit. Se ridică de pe pat, îl luă de pe raft și răspunse: − Salutare! − Bună, Ionuț. Ioana aici. Ia zi, ai treabă? îl întrebă vocea indiferentă din receptor. − Acum cântam la chitară și voiam să fac un fel de... − Aha, bine. Uite, noi ne strângem la Hanul cu Tei pe la 9. Vrei să vii? − Da, cred că ajung, cine mai vine? − Ca de obicei, știi tu, gașca. Ne vedem acolo, da? Hai pa! − Pa, pa, pa..., zise și Ionuț, și convorbirea se încheie. Se așeză pe pat cu gândul plăcut că seara nu e totuși compromisă. Îi veni ideea să-l sune și pe Nicu. Însă, având siguranța unei seri aranjate, simți brusc o poftă sănătoasă de cântat. Se uită prin cameră după o pană și luă chitara în mână. Fără să își dea seama de ce abandonează riff-ul pe care îl migălise cu greu, lovi corzile la prima intuiție. Din mâna lui izvorî o progresie de octave surprinzătoare: NA-A , NA-A, NA-A, NA NA. Zăbovi câteva clipe în reverberațiile notelor. Se îndreptă apoi spre unul din rafturile micuței biblioteci, de unde luă hotărât tableta. O puse în poală și începu să scrie și să intoneze cu voce tare ca un autor care își notează idei prețioase: 23 octombrie Am găsit din întâmplare o progresie de octave care sună interesant. Oare ce-o fi asta? Parcă am mai auzit-o undeva. O s-o mai cânt o dată chiar acum. Lăsă tableta pe pat, luă din nou chitara și mai cântă o dată progresia: NA-A , NA-A, NA-A, NA NA. Apoi ridică din nou tableta și notă silabisind cuvintele pe măsură ce le scria: Miș-to-așa, dar cam gay. Ve-dem mai în-colo ce facem cu ea. Ionuț over. Abandonă progresia și reluă riffurile de heavy-metal. Mâinile îi alergau cu viteză pe grif și note scurte metalice ca o ploaie de cuie inundau camera. După vreo zece minute, pe ușa dormitorului intră mama, care îi spuse pe o voce joasă: − Măi Ionuțe, mai lasă chitara, că o să faci scurtă la mână. Te-ai mai uitat și tu pe cursurile alea de la facultate? Fără să se oprească, în timp ce forja griful, Ionuț îi răspunse cântând ca un rocker: Mother! Yeeeah! Tell your children not to walk my way! Oh, nooo! Mama zâmbi dezamăgită: − Vezi că se apropie sesiunea și nu vreau să te prind cu restanțe, da? Te roagă mama. Îl mai superi în plus și pe tata. Și-așa e supărat că au băgat ăilalți două goluri în prima repriză. Ionuț își lăsă capul între notele de pe grif și aprobă cu dezinteres. Mama ieși din cameră. Ionuț privi ușa închizându-se în urma ei și lăsă în sfârșit chitara pe pat. Se ridică în picioare și se duse către baie. O secundă mai târziu se-ntoarse și luă și tableta cu el. Din sufragerie se auzeau comentarii pasionate pe marginea unui meci de fotbal. Dădu drumul la apă și o lăsă să se încălzească, testând-o precaut cu mâna. Își aranjă boxerii și se uită în oglindă. Imaginea îl arăta slab mort. Se admiră o clipă întorcându-se pe călcâie într-o parte și-n alta. Apoi luă tableta în mâna, și-o propti la subraț și se admiră din nou cu ea în oglindă. O clipă mai târziu se îndreptă către duș și testă din nou apa cu degetele. Lăsă tableta pe coșul cu rufe murdare și intră sub duș. Își ținu dușul pe el minute bune fără să se săpunească. Se îndreptă către săpun, dar se răzgândi și luă din nou tableta. Pe jumătate sub duș, pe jumătate-n afară, începu să scrie și să silabisească. Alibiul unei seri aranjate e tot ce îi trebuie lui Ionuț. De câte ori are ceva în plan, fiecare activitate din preajma ieșirii devine brusc mai gustoasă. Aburii fierbinți înecau încăperea. Își termină dușul și ieși din baie în boxerii lui crem, cu un prosop alb după gât. În mână ținea tableta. Ajuns în cameră, se așeză pe patul extensibil și lăsă tableta lângă el. Își trase blugii prespălați care-i erau puțin cam scurți. Apoi șosetele albe, un tricou negru și, peste el, cămașa în carouri mari roșii și negre. Exclamă: Aoleu! Nicu! Se uită la ceas. Era deja 8 jumate. Luă telefonul și formă la repezeală Last calls – Nicu N. − Ce faci, mă? − Salut... se auzi o voce anemică de-abia răzbătând din receptor. − Hai în Hanul cu Tei, că ne vedem cu ăștia. − Da? Cine vine? se auzi din nou vocea din receptor, într-o încercare timidă de a deschide o discuție. − Nu știu, gașca. Ce naiba mai întrebi? Nu-i știi? Hai. E la 9. Să nu întârzii că mă faci de râs! − 9? Cât e acum? − 8 jumate, hai odată! − Da, mă, vin. Nu te panica. Închise și lăsă și telefonul pe pat. Pe cuvertura pestriță stăteau acum aliniate tableta, telefonul și chitara. Își luă prosopul din jurul gâtului și începu să-și usuce părul. Apoi se încălță cu niște adidași vechi aruncați sub pat. Luă și rucsacul de lângă ei și-l puse pe umăr. Pregătit, se repezi spre ușa camerei. După câțiva pași se întoarse și luă tableta de pe pat. Din picioare, începu să scrie și să silabisească: Dialogurile cu Nicu au un vocabular foarte redus. De ce oare? De gândit la lucrul ăsta mai târziu. Apoi băgă tableta în rucsac și se îndreptă spre ușă. Fără să vrea, în timpul celor câțiva pași prin dreptul sufrageriei se întrebă dacă dialogurile lui cu Nicu nu cumva se reflectă și în modul lui de a cânta la chitară. Apasă pe clanță și le strigă părinților pe un ton muzical: − Pa mamă, pa tată! Am plecat. − Paaaa... se auziră vocile din sufragerie, preocupate parcă de altceva. Apoi glasul tatălui: Hai mă, paseaz-o! Futu-vă muma-n... Dar Ionuț se mai întoarse o dată, parcurse înapoi drumul până în camera lui, luă chitara și o băgă într-o husă de vinilin mov care zăcea fleșcăită pe podea. În Hanul cu Tei, pe ușa căruia Ionuț își făcu o intrare timidă, o lume cu totul diferită de cea a străzii. Muzică și clinchete zgomotoase de beri. Voci de fete amuzate izbucneau de la mese până în tavan. Barmani aglomerați de comenzi ignorând pe cât posibil clientela. Rumoare. Se uită împrejur și îi văzu pe toți strânși la o masă într-un colț. Șase băieți și șase fete. Era și Nicu. Între ei, o fată nouă, cu o expresie diafană și trăsături discrete și lunguiețe de balerină. Slăbuță și blondă, fata cea nouă se uita fix către Ionuț. Dintre toți, parcă doar ea îl remarcase. Ionuț îi salută, și câteva figuri încă amuzate se smulseră cu neplăcere din discuție. Dădură din cap deranjați și o reluară nestingheriți. Văzându-l, Nicu se ridică ceremonios de pe scaun și-i strânse mâna. Apoi se așeză alăturându-li-se celorlalți. Însă fata îl privea în continuare. Interesul ei se concentra pe chitară, dar parcă o parte din acel interes se transferase și către el. Ionuț sprijini chitara de masă apoi se duse în căutarea unui scaun. Un moment mai târziu veni cu scaunul și încercă să-l strecoare chinuit și stângace între Ioana și fata cea nouă. Văzându-l cum se străduiește, ea îi făcu loc cu un gest discret. După ce se așeză, ezită o clipă apoi îl întrebă: − Ia zi, poți să-mi cânți ceva la șmecheria asta a ta? Toți băieții reacționară în cor: − Nuuuu! − Crede-ne, o să te plictisească. − Vreau totuși să-mi cânte, zise fata, apoi se prezentă: eu sunt Denisa... Lasă-i, tu cântă. Ionuț încercă să treacă peste publicul neprimitor și luă chitara în mână. Se făcu un scurt moment de liniște. Unul dintre băieți strigă ironic către un barman: − Maestre, muzica un pic mai încet, vă rog, avem un artist adevărat aici care vrea să ne cânte ceva! Barmanul dădu din cap amabil și învârti un buton de undeva din spatele barului. Volumul muzicii scăzu în toată încăperea. Ionuț începu brusc să simtă senzația de prezență intensă a propriului corp, tipică unui performer ce are toată atenția publicului. Fiecare articulație începu să sufere de o senzație exacerbată a propriei conștiințe. Fiecare extremitate avea strania tendință de a evada spre interior. Începu acordurile de la „One”, schimonosindu-se cum face uneori Hetfield în concerte. Cântă, cântă și, chinuit de emoție, ajunse într-un târziu la primul solo. Lumea de la masă începu să-și reia discuțiile. La celelalte mese se întâmplă același lucru. Barmanul ridică subtil volumul muzicii la loc. Denisa păru destul de dezamăgită. Îl întreabă: − Ceva mai vesel nu știi? Poate ceva și cu voce. Ducu Bertzi sau Vama Veche? Ionuț mormăi ceva confuz cu privirea în podea. Își ridică privirea și tuși înecat. Îi zise pe jumătate stingher și pe jumătate iritat: − Eu sunt rocker, dacă vrei să știi. Nu știu nicio melodie d-asta bleagă. Eu cânt numai solouri. Denisa dădu din cap din amabilitate și se întoarse către Ioana. Din ce putu auzi Ionuț, cele două începură să vorbească despre hainele pe care și le luaseră cu o oră înainte. Ionuț lăsă chitara deoparte și luă sticla de bere în mână. Stătu așa câteva minute în afara oricărei conversații, proptind inert sticla de muchia scrijelită a mesei. Încercă să se bage în vorbă cu băieții, fără niciun rezultat. Nici pe Nicu nu-l putea prinde, pentru că era într-o dispută aprinsă cu băieții despre jante și cauciucuri de iarnă. Îl enerva îngrozitor lucrul ăsta și scoase tableta din ghiozdan. Începu să scrie: Eu l-am adus pe Nicu în gașca asta, și acum uite ce face. Anul 2011. Oamenii de azi nu mai știu ce înseamnă să fii recunoscător. Rumegă tăcut subiectul timp de câteva minute, mângâind conturul sticlei de bere cu arătătorul. Se gândi că ar putea să asculte ce vorbesc fetele, cu toate că el nu găsea niciodată o miză în discuțiile lor. Adesea a susținut că fetele există doar ca să faci sex cu ele și să să le pui la cratiță. Acum însă, le asculta vorbind despre un sărut pasional într-una dintre toaletele din facultate, iar discuția începu brusc să-l atragă. Se decise totuși să nu intervină. Din plictiseală își plimbă privirea prin toată încăperea. Ochii îi picară pe chitară, care zăcea tăcută în colțul unde o lăsase. Ezită un moment, după care se întinse și o luă. Nimeni nu remarcă gestul. O așeză pe picior și lovi corzile. Fără să vrea, din mâna lui izvorî din nou progresia de octave. NA-A , NA-A, NA-A, NA NA. Apoi din nou. Privirea Denisei încremeni. Discuția ei cu Ioana se opri brusc. Ceilalți continuară să vorbească nestingheriți. Ionuț mai cântă o dată: NA-A , NA-A, NA-A, NA NA. Ochii Denisei căpătară subit o expresie fantomatică. Roșeața din obraji începu să-i dispară și buzele începură să capete tente vineții. Privirea îi ținti pierdută undeva mult în spatele peretelui de lângă masă. Degetele, care până atunci i se articulau la fiecare cuvânt important, îi înțepeniră. Falangele rămaseră fixe, în unghiuri drepte, proptind blatul mesei în postura unei insecte. Văzând-o inertă, Ioana o întrebă aproape enervată: „Ce dracu’ ai, fată?”. Parcă trezită cu forța, Denisa se scutură un pic și discuția lor păru că se reia. Ionuț nu băgă de seamă scurtul derapaj al Denisei. Abandonă progresia de octave și reveni la solourile de la Iron Maiden pe care le cântă restul serii mai mult pentru el. Câte o temă faimoasă de-a trupei răzbătea din când în când printre ritmurile turbate și printre discuțiile aprinse care îi sufocau urechile. Trecură astfel două ore. Prima se ridică de la masă Ioana, pe care o așteptau părinții acasă cu un cadou întârziat de ziua ei. Al doilea a fost Nicu, pentru care se făcuse prea târziu. Curând urmară băieții și, într-un final, Denisa, care se ridică de pe scaun odată cu Ionuț. Cât timp acesta își bagă chitara în husă, Denisa îl privi cu niște ochi în jurul cărora se conturau vag cearcănele, însă Ionuț își continuă ritualul de învelire a chitarei cu ochii în pământ. Ajuns acasă, Ionuț intră tiptil. Din sufragerie se auzeau sforăitul înecat al tatălui și o miră enervantă de televizor. Ionuț intră în camera lui. Lăsă chitara lângă pat și rucsacul lângă chitară. Cântări un pic situația și se decise că e timpul să se bage în pat. Aruncă pe podea teniși, blugi, cămașă și șosete și rămase în tricou și boxeri. Alunecă ușor în așternuturile reci și își trase plapuma până peste urechi. Se întoarse pe o parte încercând să fugă de imaginea neplăcută a zilei pe care o avusese. Imaginea însă îl ajunse din urmă, simți că n-are nicio șansă să adoarmă. Se dădu jos din pat și porni calculatorul: un cântec glorios al lui Manowar îl întâmpină odată cu intrarea în Windows. Dădu boxele mai încet, apoi se bagă din nou sub plapumă și, într-un final, adormi. Ziua de vineri trecu repede. Câteva cursuri, două seminarii, apoi multe ore la televizor, riffuri de chitară, cina, apoi din nou televizor și, într-un final, somn. Se făcuse deja sâmbătă. Ziua trecuse de amiază, iar din partea prietenilor nu se anunța nimic. Ionuț cânta la chitara un solo – afară, cerul stătea să se prăbușească pe oraș. O pătură de nori gri, perfect uniformi, punea capac Bucureștiului. Își observă mâna forjând cu repeziciune un solo ce părea că imită așchierea metalică a unui strung. Se întrebă dacă îi place ce cântă. Își dădu involuntar două răspunsuri total opuse ce păreau la fel de valide. Scoase tableta uitată în rucsac și își notă: Mama și tata habar n-au, dar eu o să ajung în curând la nivelul de chitară al lui Satriani iar de aici mai e un pas până la Vai. Acum însă, o pauză scurtă nu strică. Lăsă tableta pe pat și se duse către baie. Din dormitor începu să sune telefonul mobil. Ionuț apăru într-un suflet înapoi în cameră și ridică telefonul din bibliotecă. Se uită la el și văzu un număr necunoscut. Se așeză pe pat și răspunse pe un ton precaut: − Da? O voce plângăcioasă se auzi din receptor: − Bună, Ionuț, sunt Denisa, prietena Ioanei. Să știi că am numărul tău de la ea... Curiozitatea îl lovi ca niște ciupituri de arc electric. Firavă și blondină, așa diafană cum era, Denisa părea o fată mult peste liga lui. Îi rememoră toate trăsăturile, ochii mari, șuvița de păr care îi cădea mereu de după ureche când vorbea cu Ioana, buzele vișinii. Gesturile ei de indiferență, întorsul capului și neplăcuta strâmbătură din buze căpătau acum în mintea lui sensul răstălmăcit al unui flirt atât de ascuns, încât numai un geniu putea să-l demaște. Gândul îi zbură la spionaj și se imagină cu Denisa undeva în Paris într-un mic bistro la o masă așezată în stradă direct pe piatra cubică. Bicicliști cu franzele în rucsac și bască de artiști pe cap treceau pe lângă ei și îi claxonau invidioși. Ploua mărunt peste umbrela lor și ei își împărtășeau secrete de stat și secrete de iubiți. Încercă să aibă aerul de bărbat care deține controlul. − Bună, Deni, ce pot face pentru tine? O voce împovărată îi rostește numele din receptor. − Of, Ionuț... Apoi, de undeva din adâncul membranei de difuzor, vocea răzbătu ca de sub un bloc de granit: − Am putea oare să ne vedem? Ionuț se repezi să răspundă ca un copil. − Da! Da! Unde? Când? Apoi își observă tonul și rectifică: − Zi-mi când și unde și voi fi acolo. − Tot în Hanul cu Tei, că nu prea știu centrul. În juma’ de oră, da? – E perfect. − A... și Ionuț, zice ea, ia-ți și chitara. Ionuț lăsă stupefiat telefonul lângă el pe pat. Rugămintea Denisei îi încețoșa imaginația. Nu putea înțelege ce rol poate avea chitara în toată povestea asta. Se uită de jur împrejur prin cameră. Sprijinită de birou, zăcea chitara. O privi ca și cum ea ar purta o vină ascunsă. Se ridică leneș de pe pat și se îndreptă spre ea. Îi apucă griful, o ridică în aer și începu să o studieze cu o expresie cretină, aceeași din ziua în care a cumpărat-o de la magazinul Muzica. Merse cu ea spre pat, iar progresia de octave izbucni din cutia de rezonanță și se răspândi în toată camera. NA-A , NA-A, NA-A, NA NA. Apoi din nou. De data asta nu putu s-o mai lase din mână. Cântă frenetic progresia, era absorbit de ea. O repetă de multe ori, apoi simți că degetele îl poartă în altă direcție, așa că, la fiecare nouă iterație adăugă un element nou în partitură. Patru câte patru repetiții ale progresiei păreau o treaptă către o nouă transformare a ei. Adaugă în prima fază elemente de ritm. Undeva la a 128-a iterație progresia suna mult mai elaborat decât atunci când o cântase ultima dată în bar. Apoi de la a 256-a începu să adauge și note. Simțea cum progresia crește în amploare. Era în carcera ei și totuși el o controla. Pe la a 512-a iterație progresia își atinse apogeul. Era deplină, totuși imperfectă. Fără să se oprească din cântat, simți că e momentul să o reducă la o formă mai simplă. La iterația 1.024, progresia se transformă într-o linie cu totul nouă și totuși cumva aceeași. Această linie suna mai simplu și împrăștia o senzație de prospețime. Lăsă chitara din mână și luă tableta de lângă el de pe pat. Își șterse fruntea de câteva mici broboane de sudoare, apoi notă: Nu știu ce-i cu linia asta nouă. Nu-mi dau seama dacă îmi place mai mult decât progresia veche de octave sau invers. Lăsă tableta pe pat și se uită prin cameră. Apoi o luă din nou și completă rândurile cu un scurt comentariu: Oricum, sunt cam gay amândouă. Întârzie cel puțin 20 de minute. Când intră pe ușa barului, Denisa îi răsări în fața ochilor de la prima masă. Stătea cu capul aplecat peste un pahar cu suc proaspăt stors de portocale. Părul blonziu îi atârna peste pahar. El ezită o clipă apoi o salută din ușă. Denisa tresări ca dintr-un somn adânc și neplăcut. Își ridică încet privirea și îl privi pe Ionuț cu reproș. Avea ochii încercănați și buzele vinete, stoarse de sânge. Fără să-și dea seama de ce, Ionuț dădu să o salute din nou și-și ridică brațul cu chitara în aer. Ea îi făcu deranjată un semn să se așeze la masă. Îi indică scaunul de vizavi. Ionuț se așeză. Stăteau de-o parte și de alta a mesei. În bar era o liniște perfectă, ei doi erau singurii clienți. Un barman ștergea sârguincios urmele de bere de pe o masă vecină. Urmă un minut de tăcere, pe care Ionuț se decise să o întrerupă: − Bună, gagico! Ce faci? Ochii Denisei se îndreptară din nou către el plini de reproș. Cuvintele lui păreau să-i zgârie timpanul. − Þi-ai adus chitara? îl întrebă ea. − Da, îi răspunse, așteptând parcă o poruncă în acest sens, apoi o ridică o clipă în aer. − Da, corect, ai intrat adineauri cu ea în mână, remarcă ea. Urmă o altă pauză. Fata privea îngândurată în gol. − Ionuț, zi-mi și mie te rog, ce era chestia aia pe care mi-ai cântat-o joi seară? − Care, Maiden-ul ăla? întrebă el bucuros. − Nu, chestia aia așa, ca o apă care se tot repetă în curgerea ei... − Aaaaa! Chestia asta? întrebă el. Luă chitara și cântă progresia de octave: NA-A , NA-A, NA-A, NA NA. Denisa tresări spasmodic. Începu să tremure și glasul i se împovără. Era cu adevărat chinuită. Se lungi peste masă și-l prinse de umeri pe Ionuț. Îl întrebă aproape țipând de durerea unei torturi invizibile: − Ionuț, ce naiba e asta? Ce e melodia asta din iad? De trei zile nu mai am o clipă de pace. O aud încontinuu! Mă auzi, Ionuț? Încontinuu! Și acum, când îți vorbesc, îți vorbesc peste ea. Tot timpul, fără oprire! Ce naiba e asta, ce mi-ai cântat? Nu mai pot. Fă-o să se oprească. Te rog! Uimirea lui Ionuț depăși orice limite. Nu înțelegea nimic din ce se întâmplă. Spectacolul ăsta aproape că-l speria. Tot ce sperase se dusese pe apa sâmbetei. Se gândi că, dacă ar fi fost vorba despre un solo de-al lui, lucrul ăsta l-ar fi făcut mândru, dar linia asta i se părea de-a dreptul ridicolă. O vizibilă undă de frustrare îi întuneca chipul de băiat întârziat. Un moment mai târziu, un soi de ură vecină cu impotența i se amestecă în trăsăturile feței. Nu știa cum să reacționeze. − Denisa, e doar o amărâtă de line. Nu știu mai mult de atât. − NU E DOAR O LINIE! O aud! O aud mereu! Încontinuu! Și acum, când mă uit la tine! Nu se oprește niciodată! Ce mă fac, Ionuț? Spune-mi ce mi-ai făcut! Fă-o să se oprească. − Uite... zise el ca și cum ar fi arătat în palmă un gândăcel inofensiv unui copil speriat. Luă chitara din nou în mână și începu să-i cânte progresia de octave lent și demonstrativ. Apoi, treptat, începu s-o reinterpreteze cu calm și răbdare. Porni de la fragmentul de bază. Apoi îl interpretă altfel. Apoi altfel. Ea îl asculta cu atenție. Continuă să cânte. O purtă cu răbdare prin tot ce făcuse el acasă. O răstălmăcea, o întorcea cântând ca în intimitatea propriei lui case, făcând abstracție de ea. Notele se înlănțuiau unduios pe același calapod ritmic și linia era într-o continuă transformare. Simțea plăcere pură. Mintea lui dirija cu pasiune trecerile dintr-un fragment de linie într-altul până când acestea deveniră atât de netede, că nu mai puteau fi observate. Notele sclipeau de prezență. Cântă mai bine de jumătate de oră, până când ajunse la linia finală pe care o descoperise cu puține minute în urmă. Auzind-o, Denisa deschise ochii mari ca într-o căutare a luminii. Degetele i se contractară spasmodic și îl prinse pe Ionuț de braț cu mâna dreaptă, îl strânse ca în eliberarea unui orgasm. Scoase un mic geamăt, dădu ochii pe spate și se lăsă calm pe spătarul scaunului. Treptat, ochii începură să i se limpezească. Obrajii și buzele vineții începură să prindă o vagă nuanță, ca și cum sângele le-ar fi inundat din nou pentru prima oară. Ionuț îi atinse ușor umărul și o întrebă: − Denisa? te simți bine? Fără să vrea, Denisa râse cu poftă. − Ha, ha! Da. Ce faci Ionuț? Da, sunt bine. Nu înțeleg ce s-a întâmplat. Apoi răsuflă ușurată. − Doamne, ce bine e! − Ce a fost asta? întrebă Ionuț cu o sinceră uimire. Nu înțeleg nimic. Zi-mi și mie ce se întâmplă. − Nu știu! Nu știu ce-ai făcut, dar acum e liniște. Acum e bine. Bravo, Ionuț! Acum lasă-mă puțin, te rog. Apoi închise ochii și se lăsă din nou în spătar. Ionuț o privi mirat. Nu putea înțelege nimic din ce se întâmplase. Ar fi vrut o explicație, dar Denisa părea că nu vrea să fie deranjată. Într-un final, Ionuț își luă inima în dinți și își îndreptă mâna spre umărul Denisei. Când să o atingă, Denisei îi sună telefonul din geantă. Se îndreptă sprintenă către ea, scoase telefonul și răspunse veselă: − Da? Da, eu. Unde? Într-un bar. Cu cine? Cu o... cunoștință. Nu, normal că nu-l știi. Nu, nu cred că vrei. De ce nu? Pentru că nu e genul tău. Nu, nici al meu. Da, al nimănui. Râse și îl privi ironică pe Ionuț. Ionuț se retrase în scaun. Continuă: − Da, ne întâlnim, unde vrei? Tot acolo? OK, vin în 20 de minute. Pa, ne auzim, pa. Închise. Apoi băgă telefonul în geantă, își ridică privirea către Ionuț și îi spuse cu expresia unei femei cu totul lipsite de interes: − Uite, Ionuț, eu trebuie să plec, mă întâlnesc cu o prietenă. Vorbim, da? Se ridică, își luă geanta pe umăr, își aranjă bretelele de la rochie și îi făcu un semn anemic de la revedere lui Ionuț, apoi ieși. Ionuț rămase la masă fără să schițeze vreun gest. Uită să ceară nota și plecă pur și simplu. Se decise să meargă pe jos. Pe drum, întoarse cele întâmplate pe toate părțile. Mergea, iar sub pașii lui, Bucureștiul ardea într-una din ultimele zile calde de toamnă. Norii se disipau deja de minute bune eșuând către acoperișurile clădirilor. Ce pățise Denisa? Cum reușise să o afecteze linia lui de chitară?, se întreba mergând. Îi rămăsese în cap toate zilele astea? Descoperise oare din greșeală ceva important cu linia asta? Și cum a reușit să o vindece miraculos? Oare linia a doua este antidotul primeia? Merse pe jos până când picioarele începură să-i dogorească. Ajuns acasă, făcu o baie lungă, apoi se uită mecanic la televizor câteva ore bune și gustă câte un pic din tot ce găsi în frigider. Când se uită la ceas era deja 12 noaptea. Se băgă în pat. Aici începu cu adevărat frământarea. Se dădu jos din pat și căută tableta. O găsi într-un raft al bibliotecii. Presupuse că mama lui a pus-o acolo când i-a făcut curat în cameră. Se uită prin cameră și, deși era întuneric, părea într-adevăr să fie ordine. Cu tableta în mână se așeză pe marginea patului. Gândurile încă nu-i veneau. Apoi se decise să intre sub pătură și să se învelească. Cu capul pe pernă și mâinile afară, notă pe tabletă: Se dau următoarele date: progresia mea de octave i-a rămas în minte Denisei timp de aproape 3 zile. Denisa părea bolnavă de linia asta. O auzea întruna. Cred că o obseda de-a dreptul. Denisa m-a sunat. Denisa totuși nu mă place. O... urăsc. Cu toate astea m-a sunat. M-a sunat ca să o scap de linie. Deci o obseda într-adevăr de-a binelea. Am inventat linia asta din greșeală. Nu știu de unde vine și ce e. Ce e? POATE FI O AR MÃ! Denisa ar fi făcut orice ca să scape de ea din minte. De asta mi-a și căutat numărul de telefon prin Ioana. Nu o interesam deloc. Și-a pierdut însă interesul imediat ce a primit antidotul. Oare a doua linie e antidotul? Deci, e o armă, după definiția armelor. Cui folosește arma asta? Îmi poate folosi cumva mie? Cum? Analiză rândurile pe care tocmai le scrisese de la o oarecare distanță. Își dădu seama că afară tocmai începuse să plouă. Își aținti privirea-n tavan. Dâre de lumini de la mașinile din stradă i se plimbau pe deasupra ochilor. Roțile lor îi aruncau în urechi un sunet umed, sunetul stropilor de afară. Atunci îi veni ideea... Se culcă entuziasmat. De-abia putu să adoarmă. Toată noaptea clocoti de fericire. Deschise ochii la prima oră. Fără prea mari eforturi se dădu jos din pat și se îndreptă spre baie. Luă periuța din paharul de pe chiuvetă și dădu drumul la apă. Era timp destul pentru planul lui. Un minut mai târziu ieși din baie. Se duse în bucătărie, unde o găsi pe mama lui fierbând un ou. Era îmbrăcată într-un fel de rochie de casă care aducea mai mult cu un halat. Părea cumpărată dintr-un coș cu reduceri de la vreun supermarket de cartier. În poală, rochia avea câteva arsuri de la aragaz și pete de bulion. Părul vopsit negru închis, deși scurt, și-l ținea într-un mic coc, din motive de eficiență într-ale bucătăriei. Nu arăta deloc rău pentru vârsta ei. Fața i se lumină când îl văzu pe Ionuț în pijamale. − Bună dimineața, soare! − Bună, fă-mi și mie un ceai. − Vrei și o omlețică? − Mai încolo, acum am treabă. Ionuț se așeză pe unul dintre cele două taburete. − Da’ ce treabă ai, că e duminică? − Treaba mea. − Alintat mai ești, maiestate, hai că-ți fac una cu roșii, cum îți place ție. Mama deja deschise ușa frigiderului și luă două ouă și o roșie. − Bine, da’ repede-repede. Deschizându-se, ușa bucătăriei se propti în ușa frigiderului. Prin deschizătură se văzu burta de bonom a tatălui, învelită într-un tricou negru pe care scria mare „Beerbauch” lângă două halbe de bere cu spumă. − Măi, ce Dumnezeului faci? îi zise mama. Vrei să dai peste mine? Închise ușa frigiderului și tatăl intră. Un bărbat solid, cu părul rar, însă frumos aranjat, cu o figură plăcută de fost golan de București și, în rest, păros cât cuprinde. Își puse o mână de gigant pe umărul sfrijit al lui Ionuț și-i zise cu bucurie: − Ce faci, rockere? Ce-ți face mă-ta de mâncare? − Omletă! − Ai prostit-o! Mie nu mi-a făcut niciodată. Ești bărbat adevărat. − Hai, mai lasă-l și tu! interveni mama. Mie îmi face plăcere. − Cum să nu? Doar trebuie să se hrănească prințișorul. Mama întoarse capul din aragaz și îl privi topită pe Ionuț, care îi zise: − Hai, mă mamă, ce naiba te-am rugat eu? Omleta ca omleta, dar ți-am cerut un ceai, nu? Mama sări ca arsă și scoase oul care fierbea de minute bune în ibric. Vărsă apa, clăti ibricul, puse apă nouă la fiert și un pliculeț peste. − Se face repede, ibricul e deja cald. Ionuț nu păru foarte mulțumit. Era aproape ora 10. Se duse în cameră și scoase telefonul din blugii aruncați pe jos. Se întoarse cu el în bucătărie. Omleta era gata. Și ceaiul. Tatăl ieși. Mama îi așeză farfuria în față și, lângă ea, un bol mic cu o salată de roșii. Îi spuse: − Þi le-am curățat de coajă, așa cum îți place ție, și-i făcu cu ochiul, după care ieși. Ionuț mâncă omleta cu înghițituri mari. Când termină, mai era fix un minut până la ora zece. Înghiți ultima îmbucătură, apoi așteptă să se alinieze perfect minutarul. La 10 fix, ceasul scoase un mic „cling”. Ionuț luă telefonul de pe masă și căută în agendă numărul Ioanei. Apelă și așteptă o clipă: − Alo? Ioana? Bună, ce faci? A da? Bravo! Foarte bine, era și timpul. Auzi, Ioana? Ia zi, ne strângem și noi diseară la o bere? Da, tot în Hanul cu Tei. Da, pe la 8. Îi sun eu pe ceilalți, nu-ți face griji. Tu... sun-o pe prietena aia a ta de la Litere. Da, mă, Lia. Știu că are prieten, ce importanță are asta? Voiam doar să mai stăm un pic de vorbă. Nu, mă, normal că nu mă dau la ea! Haide sun-o, te rog eu! Da, la 8. O suni? Perfect! Ne vedem acolo. Pa. Lăsă telefonul de la ureche lângă farfuria goală. La ora 8, Ionuț își făcu apariția pe ușa barului cu chitara în mână. În jurul gâtului purta un fular vechi pe care și-l învârtise boem peste umăr. În bar era clientela de duminică. Bărbați de 30 și ceva de ani la costume și femei dichisite cu fel de fel de zorzoane pe care le probau în avanpremieră pentru o nouă săptămână la birou. Încăperea duhnea a fum, iar râsetele aveau o imperceptibilă nuanță de disperare. Apariția lui Ionuț stârni râsete la masă. Era toată gașca. Băieții își dădeau coate, iar unii îi făceau cu ochiul Liei, care stătea lângă Ioana cu o expresie de plictiseală pe față. Îmbrăcată în albastru marin din cap până în picioare, Lia răsărea din mulțime prin privirea ei vecină cu aroganța. Ochii sfidători și ușor impertinenți vibrau într-o nuanță de verde păduratic, făcând o frumoasă pereche cu puloverul nou de cașmir și pantalonii de doc. Îl salută pe Ionuț plecându-și capul foarte puțin și-l invită la masă. Odată așezat, băieții își văzură de discuții. Nu își sprijini bine chitara de masă, că Lia îi zise: − Am auzit că domnul artist a cerut să fiu aici în seara asta. Ionuț răspunse ca un bărbat versat: − Și seara e încă tânără... − Despre ce ai vrea să vorbim? îl întrebă Lia. − Acum nu vorbim, îi zise Ionuț voit misterios, acum ciocnim, și luă o sticlă de bere la întâmplare de pe masă și o ridică în aer. Toți îl priviră curioși. Spuse: − Domnilor... doamnelor... un mic toast. Pentru muzică! − Bine, coae, se auzi de la masă, cum zici tu, hai una pentru muzică. Fetele răspunseră cu berile ridicate: − Pentru muzică! Ionuț agita berea în aer și întări cele spuse mai adineaori: − Nu așa, pentru „muzică”... pentru MUZICÃ! Ciocniră. Lia râse: − Dar ce pasional ești, artistule, nu mi te aminteam așa! − Nici n-ai idee, îi spuse Ionuț clocotind pe dinăuntru. Apoi continuă: Ia zi, ce-ai mai făcut în ultima vreme? Lia căzu pradă unei amintiri plăcute. Îi spuse: − Păi... weekendul trecut, spre exemplu, am fost într-o superexcursie cu Mircea al meu și cu gașca lui, la munte în Godeanu. Am încercat să ajungem pe vârful Gugu, pentru că Mircea mi-a împuiat capul ca acolo se întâmplă numai lucruri misterioase. Dispariții... apariții... acul busolei o ia razna, chestii de-astea de-ale lui. Și Mircea e tot artist, ca tine. Lucrează într-o firmă de publicitate și face tot felul de... − Și ați ajuns? o întrerupe Ionuț. − Unde să ajungem? − Pe vârful ăsta, Gugu? − Nu, n-am ajuns. Când am început să urcăm, a venit un nor care l-a înghițit și s-a pus o ploaie atât de feroce, încât aveam senzația că o să se topească hainele pe noi. − Și Mircea? întrebă Ionuț. − Ce-i cu Mircea? − Ce face? − E la firmă acum, lucrează. − Lucrează duminica? − Da, au multă treabă, cică vor să se extindă, iar eu ajung să îl văd din păcate din ce în ce mai rar. − Aha, zise Ionuț, deci n-o să ne deranjeze în seara asta, nu? Lia sări ca arsă. − Din ce să ne deranjeze, Ionuț? Cam ce-ți imaginezi că o să se întâmple în seara asta? Pe fața lui Ionuț se insinuă aceeași undă de neputință cu care o privise pe Denisa cu câteva zile în urmă. Îi zise: − Îți spun eu ce o să se întâmple, păpușică, o să vii cu mine acasă. Acum sau zilele viitoare. Lia râse batjocoritor și din toată inima. Exclamă: − Ce? Ha ha! Cred că ești nebun! Figura lui Ionuț era înecată în ură. O privi pe Lia neputincios. Lia râse, apoi se întoarse cu spatele și începu să vorbească cu Ioana. Ionuț era din nou lăsat pe afară în discuțiile de la masă. Stătu o clipă pe gânduri, iar fața i se schimonosi. Apoi luă chitara care zăcea sprijinită de masă și o acordă lent ca și cum ar fi montat o armă letală. Lia își vedea mai departe de discuția ei cu Ioana. Ionuț lovi câteva corzi care sunară corect și regulamentar. Deși era gălăgie în bar, chitara lui se făcea auzită. Băieții îl ignorau în continuare contopiți într-o dispută despre huse de piele pentru volan și baterii pentru aparate foto. Ionuț își potrivi chitara chiar sub urechea Liei apoi intonă clar și apăsat progresia de octave: NA-A, NA-A, NA-A, NA NA. Peste ochii verzui ai Liei căzu un voal întunecat. Degetele i se crispară pe sticla de bere, la fel ca degetele Denisei. Ionuț așteptă câteva secunde, apoi repetă progresia mai tare și mai apăsat. Lia întoarse capul către chitara lui Ionuț și acesta îi spuse scurt cu un aer insidios: − Ce e, Lia? S-a întâmplat ceva? Ea încerca să-l privească în ochi, dar nu putu. Începu să clipească de parcă s-ar fi uitat într-o lumină de neon imposibil de suportat. Printre șuvițele de păr ce-i căzură peste față încercă să-l mai privească o dată. Ochii ei păreau că au căpătat deja o undă de cearcăn. Ionuț se ridică și zise: − Domnilor, doamnelor, acum vă rog să mă scuzați, eu cred că o să mă retrag. Două fețe de băieți se ridicară deranjate din discuție și îi urară „Călătorie sprâncenată”. Ionuț plecă. Ieșind pe ușa barului, cu chitara aninată peste umăr, mai aruncă o privire către masă și, văzând-o pe Lia aplecată peste podea, își frecă mâinile de bucurie. *** Veni și ziua de luni. Lui Ionuț nici prin minte nu-i trecu ideea de a se duce la școală. O anunțase pe mama încă din seara precedentă să-l lase să doarmă oricât va avea chef. Să-l trezească doar dacă se întâmplă să-i sune telefonul și să fie un număr necunoscut. Era deja ora prânzului. Ionuț zăcea în așternut. Nu exista decât un singur motiv să se dea jos din pat, iar motivul iată că veni. Telefonul îi sună zgomotos de undeva din bibliotecă. Fără nicio urmă de grabă, Ionuț se dădu jos din pat și îl luă de pe raft. Un număr necunoscut. Cu un gest de actor, puse telefonul înapoi pe raft și căscă plictisit cu pumnul la gură. Telefonul se opri. Ionuț se îndreptă către raftul de deasupra, pe care erau înșirate câteva cărți. Deși era singur în cameră, luă cu un gest voit plictisit Moromeții, apoi Ion, și le șterse de praf. Apucă bibeloul vechi de porțelan chinezesc „pescarul cu peștele în undiță” și îl studie cu prefăcut interes. Telefonul începu să sune din nou. Același număr necunoscut. Ionuț îl ridică din nou de pe raft, mai așteptă câteva clipe apoi îl duse la ureche și răspunse: − Yellow! − Tâmpitule, ce mi-ai făcut?! se auzi din receptor. − Lia? întrebă Ionuț prefăcut, Lia Ștefănescu? − Tâmpitule! se auzi din nou, ce mi-ai cântat aseară? N-am închis un ochi de atunci. − Lia? Tu ești? întrebă din nou Ionuț. Nu te aud foarte bine. Cred că se aude o muzică pe fir. Ia zi, tu mă auzi? − Nu te mai preface, Ionuț. Mă simt rău de tot. Trebuie să-ți iei melodia asta înapoi. Ajută-mă! Te rog. − Să te ajut, Lia? Să te ajut, nu? zise Ionuț, apoi recită ca un copil: să te ajut... să NU te ajut... să te ajut... să NU te ajut... să... − Hai, ajută-mă, Ionuț, sunt convinsă că știi despre ce vorbesc. Te rog... − Bine, Lia, zise Ionuț, te ajut, cum să nu? Vino într-o oră la Hanul cu Tei. Să fii singură. Și să fii îmbrăcată frumos, te rog! − Ce?! − O oră, zise Ionuț și închise. Ora trecu repede. Ionuț intră cu chitara în Hanul cu Tei. Era doar barmanul în spatele barului și Lia așezată la o masă. Ionuț îl salută pe barman ca un vechi cunoscător al locului. Acesta dădu un shot de tărie peste cap și îl ignoră văzându-și mai departe de spălatul vaselor. Ionuț se așeză la masă. Lia părea obosită peste măsură. Ochii îi avea vineții și părul părea nespălat de o săptămână. Îl apucă de mâneca cămășii și își strecură cealaltă mână pe sub masă și i-o vârî lui Ionuț cu ură direct între picioare. Strânse pumnul și-i zise: − Tâmpitule! Ce mi-ai cântat aseară, zi-mi imediat! Ionuț râse și își afundă pelvisul în mâna Liei. Lia strânse și mai tare și-l mai întrebă o dată: − Băi? Tu m-auzi? Zi-mi ce mi-ai cântat aseară! Ionuț râse cu superioritate și își petrecu mâna peste mâna Liei, pe care i-o presă și mai tare peste pelvisul lui. Îi zise: − Acum brusc te interesez, Lia? Lia își retrase ambele mâini și căzu într-un plâns nervos peste masă. Printre sughițuri disperate îi zise: − Te rog, Ionuț! Salvează-mă de melodia asta! O aud întruna! Mă înnebunește! Ionuț îi spuse calm: − Lia, salvarea ta e la un pas distanță. Știi cum? Lia căscă ochii vineții către el. Ionuț continuă: − Nu ești prima, stai liniștită... Eu am antidotul melodiei ăsteia. Lia sughiță disperată: − Dă-mi-l! Dă-mi-l! Ionuț o temperă: − Stai... stai... stai... Răbdare, ce naiba! Sub hipnoza lui, Lia înlemni: − Gata, stau. Am răbdare. Zi. − Mai întâi trebuie să faci și tu ceva pentru mine, nu? Așa-i corect! Lia spuse speriată: − Ce trebuie să fac, Ionuț? Ionuț răspunse sec: − ... să te fuți cu mine, Lia. Lia împietri de frică. Notele sfredelitoare ale liniei îi bombardau mintea fără încetare. Simți că situația ei e gravă. Cu ultimele resurse făcu efortul de a fi șarmantă: − Ionuț dragă, înțelege-mă și pe mine, îi zise, eu am o relație. Nu că n-aș vrea, dar dacă ar afla Mircea, ne-ar omorî pe amândoi. Ionuț îi răspunse nimicitor: − Hai, lasă vrăjeala, știu că te prefaci. Știu și că nu vrei, ce Dumnezeului, nu-s prost. Oferta mea însă mai durează un minut. E simplu. Vii cu mine acum acasă sau rămâi cu Mircea și cu linia mea de chitară în cap. Ceasul a început să ticăie, îi zise și își suflecă mâneca pentru a se uita la ceas. Fața Liei se prăbuși cu totul. Își duse mâna la gură și cu un gest dizgrațios și atipic începu să-și roadă unghiile. În mintea ei, notele liniei se întețeau, se suprapuneau peste realitate. Simți că foarte curând va rămâne total vlăguită. Îl apucă pe Ionuț de mâna cu ceasul și îi zise cu scârbă: − Hai să mergem! ** Totul se termină foarte repede. La calculatorul de pe birou încă se mai auzea la un volum mic un Judas Priest alert. Urechile Liei erau pline de salivă și de note sfredelitoare. Undeva adânc în interior răzbătea un ecou ucigător al glumelor tatălui lui Ionuț care, din sufragerie, îi declarase mamei că e foarte mândru de fiul lor. Ionuț zăcea în boxerii crem printre așternuturi, cu un zâmbet tâmp pe față. Cu mișcări leneșe, Ionuț să dădu jos din pat. Se îndreptă către chitara pe care o sprijinise de birou. O luă, apoi dădu Judas Priest-ul și mai încet. Fără nicio urmă de grabă cântă linia antidot. Lia făcu ochii mari. Degetele i se încleștară pe marginile așternuturilor. Le strânse spasmodic, apoi, ca într-un orgasm, căzu cu tot corpul pe spate între perne. Își scutură capul și privirea i se relaxă. Își strânse perna peste față, așa că Ionuț nu îi putea vedea expresia feței, în schimb îi putea auzi un suspin ușor și ritmic. Zăcu așa câteva minute bune. Apoi se ridică cu ochii umezi, își puse sutienul și chiloții, două mici pete bleumarin printre valurile așternuturilor, și ieși pe ușă în goană. Odată ieșită, Ionuț se aruncă bucuros între cearșafurile mototolite. Acum putea să zâmbească nedisimulat. Mii de gânduri îi treceau prin cap. Un plan se năștea. Se repezi către bibliotecă, de unde luă tableta. Notă la repezeală: Ce armă incredibilă am descoperit! Cu ea am să cuceresc lumea! De aici urmară multe. Zeci de fete îi picară în plasă. Linia nu dădea greș niciodată. Nici planul. Odată, o fată pe nume Geo acceptă să o scape de linie pentru o scurtă partidă de sex chiar în baia localului Hanul cu Tei. Alta, Beatrice, îl plăti pe Ionuț, masturbându-l chiar pe sub masa la care stăteau. Ionuț aranja lucrurile în așa fel încât noi fete să apară mereu în gașcă. Ce urma era invariabil. Le cânta pe furiș linia, aștepta o zi, două, apoi le punea condiția pentru a le oferi antidotul. Fetele veneau și plecau. Maria, Dana, Mariana, Deea și apoi Roxana, Gina, Mădă, Cătălina și Corina. Ionuț își schimbase între timp garderoba. Nu mai purta cămașa cu carouri mari de rocker, nici blugii prespălați și un pic cam scurți. Avea o geacă de vinilin crem cumpărată de la un magazin din mall și o cămașă albă de in pe care și-o băga în niște blugi arătoși de la H& M. Chiar și fularul și-l înlocui cu unul care arăta cu adevărat boem. Părul și-l dădea cu gel și-l pieptăna pe spate. Nu a trecut mult timp până când Ionuț a epuizat toate relațiile feminine ale găștii. Acest lucru a fost o problemă doar pentru scurtă vreme. Fără să ezite, s-a folosit de relațiile lui din comunitățile de chitariști ca să intre în alte găști unde a găsit noi fete. Săptămânile treceau și Ionuț consuma seară după seară mereu câte o altă fată. Mari, Gabi, Ana, Mirela, Smaranda, apoi altă Roxana și altă Dana. Într-o primă fază, cei din vechea lui gașcă nu crezuseră poveștile prietenelor tocmai pentru că păreau atât de ireale, dar înmulțindu-li-se numărul, deveniseră mai suspicioși și îl cam evitau pe Ionuț. Chiar și relația lui cu Nicu se răci treptat, nu pentru că acesta ar fi devenit la rândul lui suspicios, ci pentru că Ionuț considera acum că Nicu îl trage în jos. Însă performanțele lui sexuale se îmbunătățeau de la o săptămână la alta. Întrerup aici firul poveștii pentru o scurtă mențiune. Mărturisesc că atunci când am început să scriu povestea lui Ionuț, n-aveam nicio idee cum o să se termine. Nu mi-a fost ușor să o duc până aici, timpul meu liber devine pe zi ce trece tot mai puțin. Acest lucru se datorează în egală măsură firmei, care îmi cere zilnic din ce în ce mai multe resurse, dar și iubitelor mele care îmi cer din ce în ce mai mult timp. Fără să-mi explic însă de ce, acum câteva seri, în singurătatea apartamentului meu, amintindu-mi privirea uneia dintre ele, finalul poveștii mi s-a dezvăluit. Nu am o explicație pentru acest fenomen, însă îmi amintesc cu exactitate că, în momentul când finalul mi-a apărut în minte, am auzit de undeva replicile acestui final rostite de vocea Anei. Scriind povestea aceasta până la capăt, sper să găsesc însemnătatea acestei întâmplări stranii. Afară se așezase deja primul strat de zăpadă, care acum se transformase în pâlcuri de zloată strânse pe la colțurile bordurilor. Ionuț nu prea mai dăduse pe la facultate de ceva vreme. Acum însă trebuia să recupereze orele pierdute, fiindcă părinții îl amenințaseră că îi taie banii de buzunar dacă va avea mai mult de trei restanțe. La ora 10 dimineața, Ionuț avea un curs de psihologie care făcea parte dintr-un modul opțional al facultății. Aflase că, la ultimul curs, profesorul îi amenințase pe cei absenți că, dacă nu vor avea măcar trei prezențe tot semestrul, nu vor intra în examen. „Una acum, două la anul și s-au făcut trei”, gândi Ionuț pe când tocmai se așeza într-un rând din amfiteatru. În sală, veselie și avioane de hârtie cu mesaje amoroase traversând spațiile dintre bănci. Un coleg durduliu, cu ochelari de sifon îl întrebă dintr-o bancă din spate: − Ce faci, bă Ionuțe? Nu prea ai mai dat pe la școală. Mamă, da’ ce te-ai schimbat! Parcă ești vreun artist de la eMTiVi. Ce-ai făcut, mă? Ai semnat vreun contract cu Marcel Avram? − Vezi-ți, mă, de treabă, îi zise Ionuț, sau nici treaba nu ți-o mai vezi prin sifoanele alea? Profesorul intră și încercă să facă liniște printre studenți. Era un tânăr înalt, proaspăt absolvent de doctorat, îmbrăcat într-un sacou de velur peticit în coate și niște ochelari aurii cu ramă subțire atârnați de gât. În amfiteatru, nicio reacție. Postat la catedră, profesorul tuși înecat și, când văzu că nici asta nu funcționează, strigă în amfiteatru: − LINIȘTE! Ce p... naiba! Studenții se liniștiră. Vreo două fete râseră înfundat. Profesorul continuă: − Mă cheamă Vlădescu, pentru cei dintre voi care n-au avut bunăvoința de a veni măcar o dată la cursul OPÞIONAL de psihologie. În fine, continuă el, din semestru nu mai e mult și, după cum știți, se apropie sărbătorile de iarnă, așa că m-am gândit să facem ceva mai vesel în ora viitoare... Vom organiza o festivitate pentru oamenii bolnavi dintr-un spital din București. Le vom cânta și le vom da cadouri. Voluntari? Nici un răspuns. − Ionuțe, zise el, tu sigur vii, că am auzit că știi să cânți la chitară. Cu tine în frunte o să-i colindăm pe oamenii ăia bolnavi. Altcineva? În continuare nici un răspuns. − Hai, zise Vlădescu, cine vine primește automat prezențele pe anul viitor. În amfiteatru se făcu o gălăgie de stadion. Ignorându-l pe profesor, studenții își făceau deja planuri între ei cum o să scape de venitul la școală în noul an. Cele două prezențe erau tentante, așa că Ionuț se hotărî să se ducă. Întâlnirea trebuia să fie a doua zi la 9 dimineața, la gura de metrou din Piața Sudului. Ferchezuit, cu geaca nouă de vinilin și fularul boem peste umăr, Ionuț își făcu apariția la 9 și un minut. Îi găsi pe colegi zgribuliți unul în altul lângă scările rulante. Se insinuă printre ei și se prinse în vorbă cu Damian, un coleg venit de la Facultatea de Arte, pe care îl trimiseseră părinții cu forța la cursurile de la Farmacie. Cum și Damian știa să lege câteva acorduri la chitară, Ionuț începu să-i vorbească despre dispariția solourilor din muzica rock de azi. Discuția nu dură mult, pentru că un taxi parcat în trombă îl lăsă pe domnul Vlădescu în stradă lângă grup ca pe un întârziat. Sacoul de velur părea un pic șifonat; în rest, hainele de pe el erau aceleași ca în ziua trecută. Își aranjă ochelarii la gât și veni către grup. − Mă scuzați, am avut o treabă... de care a trebuit să mă ocup toată noaptea. Adică... am lucrat, toată noaptea... Aceleași două fete râseră înfundat. − ... la ea. continuă el. La treabă mă refer. Apoi își drese glasul: − În fine, sunteți gata, domnilor? Știe cineva unde mergem? − Mmmnu... se auzi în cor. − La Spitalul de Psihiatrie Alexandru Obregia. Începură hohotele. − La nebuni, la nebuni! se strigă în cor. − Potoliți-vă, sunt oameni și ei. Apoi, mai dur: − Dacă mai aud vreun râs, vă tai câte un punct din examenul final, s-a înțeles? Haideți, să mergem! Când intrară pe ușa salonului, pacienții în pijamale îi așteptau aliniați în prag. Unuia dintre ei îi înghețase pe față un surâs retardat. Peste surâs i se scurgea o bală cleioasă. Între studenți și pacienți se instaură o distanță sfântă ca între două găști de bandiți care urmează să se ia la bătaie. Pacienții se hlizeau însă la ei și se înghesuiau în jurul unui brad împodobit la fel de dement ca toată situația. Profesorul încercă să înveselească atmosfera: − Doamna doooctor! Doamna doctor, ce primire! exclamă el. Ce mai faceți? O doctoriță cu un aer distins ieși din tabloul cu nebuni și îi întinse mâna profesorului să i-o sărute. Ionuț se dădu un pas în spate. Profesorul îi sărută mâna doamnei doctor și, cu un gest scurt, se întoarse pe călcâie și dădu tonul găștii: − Hai, copii, „O ce veste”, și apoi, mișcând din mâini ca un dirijor: Un... doi... trei... Studenții începură să cânte: „Oooo ce veestee miinunaaată...” Unii avansau printre note cu spor, alții mimau țuguindu-și buzele. Îmbrăcate ca pentru un concert, cele două fete cântau din tot sufletul: „Din Betleeem ni se araaată”. Ionuț acompanie totul în silă la chitară. Concertul dură cam un sfert de oră, apoi gașca se sparse în mici bisericuțe. Profesorul își găsi un colț cu doamna doctor și începu să-i vorbească despre psihologia aplicată ținând rama de la ochelari între buze. Când îi spuse „... cu șobolani” și îi arătă cu degetul către un colț jegos al camerei, doamna doctor începu să râdă. Ionuț era din nou în afara oricărei discuții. Þinând chitara în mână, se plimbă lent printre paturi. În jurul lui, pacienți ciudați în pijamale slinoase îl priveau ca pe un intrus. Trecu printre câteva paturi mergând spre colțul îndepărtat al salonului. Îl uimi cât de mare e încăperea și, fără să știe de ce, simțea că se îndreaptă către capătul ei. Undeva în ultimul pat, văzu o fată mică, brunetă, stând cu spatele către el. Fără să înțeleagă de ce, își îndreptă pașii către patul acela. Când era la mai puțin de un metru, fata se întoarse spre el. Avea niște ochi încercănați de culoarea topazului. Irișii erau atât de dilatați, încât părea că prin ei poți să-i vezi gândurile. Pijamaua zdrențăroasă nu-i ascundea formele feminine. Privirea lui Ionuț fu instant magnetizată de ochii fetei. Câteva șuvițe brunete îi curgeau ca niște arcuri electrice de-o parte și de alta a feței. Nasul proeminent și sprâncenele groase păreau să-i dea aerul și paloarea unei frumuseți cadaverice. Ionuț îngheță în fața ei cu chitara în mână. Fata îi spuse cu un fin aer de superioritate: − Þi-ai găsit nașul, Ionuț! și râse. Ionuț înlemni. − Ce naș? De unde știi cum mă cheamă? − Scrie înăuntrul chitarei tale, ia uită-te. Ionuț duse rozeta chitarei în dreptul ochilor. Pe eticheta dinăuntru scria: HOR A, R EGHIN, 2005. Și, cu litere strâmbe de marker, IONUÞ. − Ai făcut-o să fie a ta, îi zise fata. − Chiar e a mea! − Da, e, dar cu forța. Þi s-ar fi dat singură cu timpul dacă ai fi cântat la ea cum trebuie. − De unde știi tu cum am cântat la ea? Poate că am cântat foarte bine. − Foarte bine n-ai cântat în niciun caz, pentru că te-am auzit adineauri. Cântai de parcă făceai piese la strung, nu muzică. − Hai mă! Ce dracu știi tu? îi zise Ionuț. Eu sunt tâmpit că stau de vorbă cu tine care ești o nebună de la spitalul de nebuni. − Nu sunt chiar o nebună, știu mai multe despre muzică decât crezi. Aici sunt în vizită, să spunem. − Ce naiba știi tu despre muzică? − Știu că trebuie să-i servești și, dacă nu poți, măcar să încerci să nu te servești tu de ea. Asta ar fi un păcat, nu-i așa Ionuț? − Ar fi? − Ar fi! Privindu-te, am impresia că știi prea bine care-i păcatul ăsta. − Cum îți dai seama? întrebă Ionuț. − Simplu. Pari genul de băiat care vede chitara ca pe un mijloc de a obține un profit. − Profit? întrebă Ionuț cu vocea sugrumată. − Da. Bani, fete, faimă. Chestii de-astea care vin și pleacă. − Păi dacă banii, fetele și faima vin și pleacă, ce Dumnezeului mai rămâne? − Fix muzica, Ionuț. De asta unii dintre noi caută acea partitură care, odată cântată, rămâne acolo la nesfârșit. Dar ce să știi tu despre toate astea? Tu ești un biet băiat care vrea doar să fie băgat în seamă. Și dacă ești băgat în seamă pun pariu că devii cel mai nesuferit dintre toți. Te-am văzut cum te uitai la colegele tale. Mi-a fost milă. Cred că ele nu s-ar uita la tine nici dacă le-ai obliga cu o armă. Ultimele cuvinte îi arseră timpanele. Un val de sânge fierbinte și amar lui Ionuț îi inundă tot corpul. Se opinti și ridică răzbunător chitara în aer ca pe o mitralieră. O luă în brațe, o aținti către ea și lovi corzile cu ură. NA-A, N... Fata îi puse mâna pe grif, oprind sunetul. − Știu ce vrei să cânți. Dar sunt obișnuită cu linia asta. O aud de când mă știu. Uite, Ionuț – și-i cântă cu poftă: NA-A, NA-A, NA-A, NA NA! Ochii lui Ionuț se adânciră brusc în orbite. Simți cum vârtejul îl cuprinde. Fata continuă. − Am căutat ani de zile linia asta. Se repetă la infinit. Știu. De asta sunt aici. Dar am învățat să trăiesc cu ea. Ia să vedem acum, tu o să poți? Ionuț se simțea din ce în ce mai pierdut. Simțea cum linia i se înfiripă în fiecare celulă din corp. Cum îi acaparează gândurile, voința. Timpanele i se umpleau de note, iar toate celelalte sunete se pierdeau într-o ceață nedefinită. Vârfurile degetelor începură să-i amorțească. Răsunau vag în timpanele lui, amestecate printre note, ultimele cuvinte ale femeii. Notele deveneau mai puternice decât imaginea, și pereții salonului începură să își piardă culoarea și sensul. Nu își mai amintea numele iubitei lui din liceu. Nici al femeilor cu care se culcase. Nu mai simțea decât pulsul infinit al liniei melodice: NA-A, NA-A, NA-A, NA NA. NA-A, NA-A, NA-A, NA NA. NA-A, NA-A, NA-A, NA NA. NA-A, NA-A, NA-A, NA NA. NA-A, NA-A, NA-A, NA NA. NA-A, NA-A, NA-A, NA NA. NA-A, NA-A, NA-A, NA NA. NA-A, NA-A, NA-A, NA NA. NA-A, NA-A, NA-A, NA NA. NA-A, NA-A, NA-A, NA NA. NA-A, NA-A, NA-A, NA NA NA-A, NA-A, NA-A, NA NA. NA-A, NA-A, NA-A, NA NA. NA-A, NA-A, NA-A... Romanul "Descâlcitorul" - editura Tracus Arte